Pe craniul Omenirii șade
Amorul cocoțat
Și prostul, pe-acest tron, sloboade
C-un râs nerușinat.
Bășici rotunde, pus pe glume,
Și le înalță-n cer
Spre-a împlini o altă lume
Ascunsă în eter.
Iar globu-n firava lucire
Din zborul larg deschis
Își scuipă sufletul subțire
Ca auritul vis.
Cum sar bășicile, din craniu
Aud suspin smerit:
– „Acest joc sângeros și straniu
Când va avea sfârșit?.”
Căci orice-n gura-ți crudă poate
S-arunce-n cer senin
Mi-s creier, carne, sânge – toate,
O, monstru asasin!”
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea dintre iubire și moarte, folosind imaginea craniului ca simbol al mortalității. Amorul, așezat pe craniu, aruncă cu nepăsare cu elemente ale vieții, sugerând o critică a superficialității și a cruzimii existenței. Versurile exprimă o tristețe profundă față de jocul sângeros al vieții și de distrugerea inevitabilă.