E o femeie mândră, cu gâtul lung și fin,
Care își lasă părul să se reverse-n vin.
Și ghearele iubirii, și jocul otrăvit,
Alunecă tocite pe pielea-i de granit.
Ia Moartea-n râs, Dezmățul hulit este firesc,
Doi monștri ce cu mâna adună și cosesc,
Dar trupul ei puternic, și drept, și maiestuos
L-au respectat în jocul lor aspru, ticălos.
În mers e o zeiță, sultană pe divan;
Ea crede în plăcere ca un mahomedan,
Și-n brațele-i umplute de sânii voluptoși
Ea cheamă ochii lumii, atât de pofticioși.
Ea crede și ea știe, nerodnică fecioară
Ce pentru mersul lumii e totuși necesară,
Și are-un dar fantastic, a trupului splendoare,
Care la orice vină găsește o iertare.
Ignoră Purgatoriul, Infernul tot așa,
Dar când îi vine ceasul și-n Noapte va intra
La chipul pal al Morții se va uita tăcut,
Fără regret sau ură – precum un nou-născut.
Sensul versurilor
Piesa descrie o femeie puternică și frumoasă care trăiește viața din plin, ignorând convențiile și temându-se de moarte. Ea întruchipează o alegorie a vieții și a acceptării destinului.