Corabie, corabie, când plouă-mi pare casa o corabie,
Corabie, corabie, trupul tău gol pe care-l poartă sângele!
De lacrimi trupul tău e ud,
ești fericită că-ți ascult
Plângând îndrăgostit de tine sângele,
Plouă în după-amiază mult,
Plouă ca-n vremuri de demult
Când te duceam spre casă-ntr-o corabie!
Nici timp nu e, nici loc nu e – plouă pe mare, Vremea-și pierde sângele,
Albastră e, albastră e, făptura ta, albastra mea corabie!
Când plânsul ploii s-o opri,
de care țărm ne vom lovi
Albastră, voluptuoasa mea corabie,
Cu untdelemn preasfânt te-am uns,
Cu ploi de aur te-am pătruns
La verde țărm care în urmă noastră e!
Corabie, corabie, ca suferința albă-a unei lebede,
Prea repede, prea repede în casa morții mă coborî prea repede!
Fără cuvânt, fără cuvânt
Primit în trupul tău cel blând,
Cu moartea mea singur mă lași prea repede,
Fără cuvânt, fără cuvânt
În moartea mea mă pierd mai blând
Ca tine, sfântă, pură și tăcută e.
Corabie, corabie ca tine-mi pare Moartea o corabie,
Corabie, corabie, trupul tău gol pe care-l poartă sângele!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iubirii și a morții, folosind metafora corabiei pentru a reprezenta atât trupul iubit, cât și călătoria spre moarte. Versurile exprimă un sentiment de pierdere și melancolie profundă, sugerând o acceptare blândă a sfârșitului.