Știu bine cine ești și cine nu ești,
spuse ea râzând și temându-se,
și te-am chemat fiindcă zilele mele s-au spart,
și într-una din ele mi-am uitat chipul,
în alta ochii, în alta cuvintele,
în alta o mână și un rest de emoție
și bucăți de memorie s-au rupt din mine, pe rând,
neîncetat părăsindu-mă,
da, ca un magnet care se descarcă treptat,
mi-am pierdut întâmplările.
Știu bine cine ești și cine nu ești,
spuse ea, însoțindu-mă.
În mine toate au orbit, eu sunt înserare,
ziua părăsește sânul meu zvelt,
din ochiul meu cade un om ca o lacrimă
în valea trecutului.
Știu bine cine ești și cine nu ești,
spuse ea, neprivindu-mă.
O lupoaică se izbește de gratiile
coastelor mele,
reazimă lumea și se întoarce,
nu așteaptă pe nimeni
și se întoarce
și iarăși se întoarce
și se întoarce
sub umărul stâng.
Știu bine cine ești și cine nu ești,
spuse ea, legănându-mă.
Toate au timpul lor,
și pentru tot lucrul sub cer este timp:
timp pentru departe și timp pentru aproape,
timp de sunet și timp de lipsă a sunetului,
timp pentru niciodată și timp pentru oricare timp.
Cine se grăbește? Timpul trebuie măcinat.
Zeul pașilor recheamă trecutul.
Știu bine cine ești și cine nu ești,
spuse ea, sfâșiindu-mă.
Sensul versurilor
Piesa explorează pierderea identității și a amintirilor în timp. Naratorul se simte fragmentat și părăsit, căutând răspunsuri și confruntându-se cu trecerea implacabilă a timpului.