M-am închis în propria minte, ca într-o fortăreață semeață, până am realizat că-s încă-n viață
Dar de la excese de tot felul la excese de zel, par genu’ ce o să repete greșeli, până învață
M-am ascuns de mine însumi, dar căutând răspunsuri
Am ajuns în final să iau prânzul cu dânsul
Și o voce interioară, dublată de o vioară
M-ajută acuma să-nțeleg tot ce mă-nconjoară
Las durerea în urmă, las plăcerea urbei
Las părerea turmei, las tăcerea să urle
Într-o lume fără urechi și ochi, care la nesfârșit
A hrănit același vechi joc și l-a desăvârșit
Nu strânge comori, c-o să le mănânce șobolii
Repetă-n minte des cuvintele: „memento mori”
Și când o fi, fă-o demn, că-i un moment solemn
Și tot ce ai avut în viață, a fost o cruce de lemn!
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre introspecție și acceptarea inevitabilității morții. Îndeamnă la o viață trăită cu demnitate și la renunțarea la acumularea de bunuri materiale, amintind de efemeritatea existenței.