Treci pe lângă mine în această albă zi,
Ca o făptură vie fără umbră, și
Fără ca nimeni să te poată ști.
Cum, ca fierul cenușiu, să nu mai fie
Ceea ce a fost atât de mult?
Atâta rece vecinicie
După atâta zbatere și-atât tumult?
Poți să respiri în timp rarefiat, fără răspuns?
Pentru piscurile neființei, pasul ți-e de ajuns?
De ce am ales oare
Cerbicia de a vrea totul sau nimic?
Arderea, fără fum și rest, orbitoare?
Aruncarea-n golul gândului cu ochi închiși?
N-am vrut părelnicul păienjeniș
Surâsul ca un fir de borangic
Ne-a înghețat făgăduiala fără soroc.
O, nebunia de a fi vrut totul sau nimic!
Fug de tine, căutându-te în ceas, în loc.
M-am întors în sala goală a Universității vechi
Necunoscut de pereți, de băncile perechi,
Ca un gladiator în arena unui amfiteatru
Deșert.
În capătul pupitrului de lemn inert,
Fata cu părul de-aramă și-obraji de nufăr
Era, dar nu era decât stihia unui număr
Așa cum și pentru vecinicia cerului, patru
Și cu trei fac șapte.
Stam, descumpănit între cer și noapte.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de nostalgie și singurătate, reflectând asupra trecerii timpului și a alegerilor făcute. Naratorul se simte deconectat de trecut și de prezent, căutând un sens într-o lume care pare să-l ignore.