Boris Pasternak – Versuri Albe

Și-ntr-o clipă prin creier trecură gândurile toate,
Unice și necesare. Trecură spre a pieri..
Aleksandr Blok
El se ridică. În bucătărie bătu de ora unu. Știa, –
Acuma e sfârșitul a toate. Se ridică, ieși.
Norii se perindau. Printre rânduri și oarecum în treacăt
Pe lespezile trotuarului ciocănea bastonul
Și pe undeva hodorogea o droșcă. – Un an în urmă
Balzac fusese înțeles de căruntețe.
Norii treceau. Ciocănea bastonul. Curgea.
Dânsul putea să spună: „Eu știu, prieten de demult,
Cum a fost să ajungi la așa ceva. Știu
Cu ce cheie ai deschis această ușă,
Cum ai sfărâmat-o pe cealaltă și cum
Prin astălaltă priveai, trăgeai cu ochiul
Și scrutai atent, tot ceea ce vedeai”.
De sub palma jilavilor nori,
De sub umbre, de sub fațade ude,
Hoinărind, spre felinare se rupea
Caldarâmul cucerit de luna mart.
„Și chiar cu a cui dresă în mâini
Tu ai spălat treptele scărilor – și asta o știu”.
– Luceau paftalele paznicilor ce dormeau
Și vântul gonea vrejuri și frunze-n spulber
Pe șinele bazarului.
„O sută din neamul Hanski*,
Tușind, rebegind spre dimineață,
Și pieptănându-și pletele, le cam smulgeau.
O sută dintre Hanski în mari oglinzi
Erau prinși de tremurici. O sută dintre Hanski
Își beau cafeaua. Și trebui Lui Dumnezeu a i se demonstra
Că Hanska e una, precum gândise el.. ” –
În capătul opus, unde droștele hodorogeau,
Prinse a cânta cocoșul. – „Că una-i Hanska,
Precum vorbele și semnătura Hanskăi în scrisori,
Ca visul, ca și moartea”. – Lumină e. În capătul opus,
Unde droștele hodorogeau, se și trezeau deja.
Ce târziu se deschid cafenelele,
Și proaspătă-i tipăritura umedului ziar!
Nimic nu e mărunt, e gras orice
Caracter de litere,
Precum grăsimea galoșilor și șinelor scăldate-n soare.
Ce festiv e duhul celui ce fără somn
Petrecu această noapte! Ce albăstrui pâlpâie
Fitilu-n creier! Ce mângâioasă-i flăcăruia,
Ce inconsecvent ironică-mi pare!
El și-i aminti pe toți. – Vizavi, lângă lăptărie,
Bălegarul arăta ruginiu. Ciripea un vrăbioi
Ce prinse-a căuta anume ramul pe care
Acest ciripit se sfâșia în bucățele,
Nefiind în apele sale de-atâta fericire. De altfel,
Aproape-ndată el a dedus că-anume acel ram
E deasupra geamului, din simplul motiv
Că-n fața ferestrei nu mai erau și alți
Copaci, sau cine știe ce altă dovadă avea. –
Pe toți și-i aminti – că ar fi în dreapta
Livada, pricepu după-nclinarea umbrei
Căzută pe trotuar. Ea strălucea
Precum suportul unui pahar de ceai.
Dintr-o dată, incoerent, inconsecvent în gânduri,
El, care n-a închis un ochi întreaga noapte,
O clipă se gândi așa ceva, încât
E greu să și redai. În creierul arzând
Intraseră cuvintele: iubire, nefericire, fericire,
Destin, eveniment, aventură, ursită,
Întâmplare, farsă, falsitate. – Precum intrară,
Așa au și ieșit. Dar la ieșire
Nimeni nu le mai recunoscuse,
Precum pe fetele ce fost-au tunse pân-la piele
Din cauza tifosului. El își spuse
Că-aceste cuvinte nimeni nu le-nțelege,
Că ăsta n-ar fi numele unui tablou,
N-ar fi scena – ci un fel de materiale-anume.
Că în ele e vuiet și corpuri în măcinare
Și-amurgul tuturor buchetelor vopselăriei.
Că mumia-i reprezintă cu sânge,
Dar se poate ornamenta sangvin promoroaca
Și că în suflet, în mare adâncime
Ar sta un desenator atât de pătimaș
Care uneori chiar conturează lune de miel**
Cu bucățica de nenorocire, coșcovită între degete,
Cu bucățica de sănătate – turbat coșmar,
Cu bucățica de aiurare – luminoasă beatitudine.
În chipiu-i albăstrui, încălzit de soare,
Întorcându-se, el se postă cu spatele la gard
Și vindea salamandre de tablă lucioasă.
Târguia cu cioburi de azur,
Și șopârlele alergau, lucind,
Prin nisipul aprins în lung de burlane,
Și păsările ciripeau de zor. Venea poporul,
Și inșii copleșiți a mirare gurile-și căscau.
Cea hrănitoare ca o împărăteasă, plutind, se duse.
După martie, în aprilie salbe au fost cerute,
Și perlele, și ochii – sângele cu lapte
Al feței și mâinilor, și-al sarafanului.
Peste-acoperiș omătul mai călărea. Primăvara
Încă mai râdea, înspumând de-a valma
Soare și zăpadă. Cei cam la zece castraveți de seră
Erau prea slabi, ca să poată-n martie să dea
Impresia de verdeață. Dar martie-i înțelegea,
Trâmbițând în toate zările
Despre tinerețe, despre frăgezime.
Din toate tablourile păstrate-n memorie,
Unul veni-n prim-plan: câmpie-n noapte.
Se pare că-n stele, precum într-un ciorap,
Se ticsește pleavă, și-i bătută.
Ochii, se pare, Calea Lactee-i prăfuiește.
Și-un sentiment că noaptea
Se ridică vlăguită de pe clăile de paie
Și spulberă gunoaiele din stele – spre mare
Stepa se revarsă – un fluviu fără margini
Și cu ea-mpreună – clăile și cuiele – noaptea.
La stație era de pază un sforăit imens, intens,
Ca stratul gros ce-ar sta pe-o foaie de fier.
La stație bocea un roi de muște. Ploaia
Răsuna pe prispe, parcă în șiștar.
Din patru uriașe zile de vară
Inima adună această amintire-a adevărului.
Noaptea sfâșiind, pluteau, alunecător, pe șine
Stâlpi de semnalizare, lovind în nori
Și dureau ochii. Creierul fără somn
Râvnea să ajungă-n stepă, după traverse și gherete.
La stație de pază era sforăitul, și ploaia
Se lenevea și suspina-n frunziș. – Îngerul meu,
Tu vei dormi: chiar noaptea mi-a promis-o!
Amicul meu, și tu, ploaie a mea, noi nu avem
Unde ne grăbi. Dispunem de timp-rezervă.
În buzunare – nuci am adunat. Acolo-n stepă
Cu tine dimpreună avem cu ce petrece
Până dincolo de miezul nopții. Ai văzut?
Ai înțeles. Așa e? Nu-i adevărat că asta
Ar fi anume ceea? Infinitudine?
Țara făgăduinței? A meritat
Să crești, să suferi și să aștepți, și oare
Nu fu greșeală de a fi venit pe lume?
La stație era de pază un sforăit imens, intens.
De ce ar fi atât de tristă scuturarea
Acestor cunoștințe cam demente? Ce amărăciune
Presară sărutările, de parcă-ar fi
Pătimașul august pe care nicidecum
Nu-l poți desprinde de frunzele-abundente.
Cu buzele fierbinți, de ele se lipește,
El și ele dând în lacrimi; august
E ud leoarcă, și de-asemeni
Ude sunt ale macazurilor ace reci..