Benjamin Fondane – Ce Simplu

Ce simplu e amurgul acesta de sfârșit
de toamnă! Boi, pe dealuri, duc arătura-n vid.
Septembrie strânge-n donițe strugurii toți din toamnă,
și-n tălpile-i desculțe îi calcă sus, în cramă.
Ploaia veni cu sânge și cu furnici, din Sud;
câte-un pândar împușcă tăcerea ca un surd,
și liniștea s-adună din mii de cioburi sparte.
O fată, ici, în câmpuri, a adormit pe spate,
și-acum o duc țăranii pe umeri, pe sicriu
un clopot își desfoaie buchetul arămiu,
să prelungească, parcă, amiaza din vecernie;
e miros tare umed din fânuri; e devreme,
și-i lângă raclă bine oriunde te întorci.
Ca totdeauna, viața-i cu garduri și cu porci,
cu vișini și neveste care au țâța seacă.
În anotimp, simți pasul lui Dumnezeu cum calcă
și numără pe mână câștigul din fâneți:
mălai e pentru oameni și mei pentru sticleți.
Cirezi halucinate mugesc pe după vie;
femei goale, în lanuri, au pielea pământie,
și ai putea pământul în pielea lor să-l ai.
Un popă – poate Naiba – cu mintea spre mălai,
peste sicriu, cu brațul întins, blagoslovește.
Din curba lui, pământul s-a-ntins, se umflă, crește,
și cheamă către dânsul oamenii de noroi.
Și oamenii se culcă cu sufletu-n noroi,
îl scuipă, îl sărută, îl blastămă, îl iartă –
și bulgării de noapte se prăbușesc pe moartă.