Ca să înving multa milă, care-i în noi și-n afara noastră
urc pe deal, vechiul castru.
Ploaia măruntă,
imperceptibilă, caldă, îi face bine
metecului, în duminici.
Și sunt aici, între turle.
Vin și se duc valurile de vaer ale clopotelor
ori se lovesc încet de stânci.
Ca un zeu în turnul gotic
domină totul — și spune ce tumult îl stârnise
ducându-și ritmurile mereu mai abrupt spre ideea crucii
retrasă în claruri — cu mult peste coifurile rotunde
de clopotnițe venind din
Asia prin
Bizanț — zboruri
drepte
în nu știi unde.
Blocat între veșnicii
deodată : a pietrei și-a omului
și-a bronzului, lung pătrunzi sensul
însingurat al plecării sau al întoarcerii, care sunt toate
de sus
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de a fi suspendat între diferite eternități, piatră, umanitate și bronz, căutând sensul plecării și al întoarcerii. Vorbește despre o stare contemplativă, posibil într-un loc sacru, unde timpul pare să se dilate și să invite la introspecție.