La splai, pe piatra de jos am stat,
privind, coaja de bostan plutind.
Slab am auzit, în fatum scufundat,
râul, flecar e sus, jos amuțit.
Parc-ar fi scurs din inima mea,
densă fiind, calmă Dunărea.
Ca mușchii, când omul lucrează,
cu pile, ciocan, lut și sape,
așa plesnesc, se destind, se contractă,
orice val, orice mișcare.
Cum mama povestind, mă legăna
și rufele din oraș le spăla.
Și-a-nceput ploaia să cearnă,
dar s-a oprit, parc-ar fi în zadar.
Precum cel ce din peșteră privește
ploaia – mă holbam la hotar:
apatică, parc-ar fi eternă,
vreme pală, grivă de legendă.
Dunărea curgea. Ca-n poala
mamei distrate și fertile
pruncul, se jucau frumos și așa
râdeau, spumele spre mine.
Pe valul vremii așa vibrând,
ca morminte cu cruci clătinând.
De sute de mii de ani buni
privesc, ce observ brusc, deodată.
Ce văd sute de mii de străbuni
cu mine, timpul întreg se gată.
Văd, ce n-au văzut ei, omorând,
prășind, iubind, urmând soarta.
Ei văd, în materie coborând,
ce nu văd eu, dar pot constata.
Suntem legați, cum farmecul de chin.
Eu-s în trecut, ei în prezent.
Scriem versuri – condeiu-mi țin,
eu îi simt și-i pomenesc.
Mama e cumană, tata secui
ori vlah jumate, sau de tot.
Hrana din gura mamei fu dulcit,
tata a vrut adevărul pe loc.
Ei se învăluie când mă mișc.
Uneori, mă întristează –
acesta e timpul. Din el sunt. , , Vezi,
când nu vom fi!..
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre trecut, prezent și viitor, reflectând asupra memoriei și identității personale în contextul istoriei. Dunărea devine un simbol al curgerii timpului și al legăturii dintre generații.