(Várakozás).
Goală, doarme cetatea. Sala răsună, mă gâtuie
singurătatea. Între stâlpi poleiți atârnă șuie.
Pe pereți chipuri negre, vechi, de bătrâni comandanți viteji.
Iar cetatea-i pustie. Doar pereții albi și muți stau treji.
Comori, aur și scump argint. Năluci stăpâne pe grămezi,
(Inima-i cetatea), dorinți ard pe catafalc de monezi.
Iatac superb sub un baldachin de panglici de mătase,
Păzit de-o zeiță cu zâmbetul împietrit pe față.
Stau întinse-acolo și covoare moi, groase, bogate,
Sărmane cadavre uitate-n câmpul nins, îngropate.
În curte, fântână cu apă-n adânc, luciu-i orbește –
Pustie, cetatea doarme somn de mort. Ademenește.
Prima jumătate a anului 1922
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate și așteptare într-un loc pustiu, o cetate goală. Metaforele bogate sugerează o stare interioară similară, unde dorințele ard pe un altar al amintirilor, iar frumusețea este umbrită de uitare și moarte.