Virgil Carianopol – Versuri.pro

În Fața Mării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Poetului Tiberiu Utan.
Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniștit,
Închis din patru părți de timpul,
Din care nu e de ieșit.

Mă zbat adânc, fără cruțare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aș lovi de tare
Degeaba țărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulțumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Și fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieși din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima și gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În țărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Și mie timpul mi-a pus maluri
Și nu pot sa mai ies din el.

Țăranii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Îi văd, sunt tot așa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile și cu fețele supte,
Le sunt mâinile tot așa aspre și dure,
Privirile, tot oțel din tăiș de secure.
Cu ochii adânci și lucioși ca niște băncuțe,
Aduc la oraș diminețele în căruțe.
Beau țuică prin cârciumi și vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete și hambare,
Li se umezesc ochii și ascultă duși
Când își taie țiganul sufletul în arcuș.
Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor triști și adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Și-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt și eu tot ca voi, tot țăran!
Dar glasul meu se topește, e de ceară..
Seara țăranii pleacă, cu orașul suit în cară.
Îi petrec până la margine, până în țigănie,
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-1 știe.

Bătrânul Pictor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Bătrânul pictor, pus să lumineze
Locașul nou cum altele nu sunt,
Amestecă lumini ce să vieze
Și după ce va odihni-n pământ.
Cuprins de taina artei sale sfinte,
Trudind adânc, cu har nepământesc,
El caută și ia din el, fierbinte,
Culorile eterne ce-i lipsesc.
Suind adesea în înalt, cum urcă
La lucrul lui din bolțile ce-l cer,
Cum peste trepte pașii și-i încurcă,
Privit de jos, parc-ar urca la cer.
Își odihnește trupul mai arare,
Din ce în ce mai palid și mai șui.
Cu-atât cât pune-n fiece culoare
Și aurul din strălucirea lui.
Iar când, târziu, coboară de pe schele,
Numai culori pe haine și pe lut,
E, parcă, Dumnezeu plin de vopsele
Când a sfârșit cu lumea de făcut.

Umbre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

De cum am trecut de diguri,
Căruța s-a-mbolnăvit dintr-o dată de friguri.
Am dat drumul calului, fără frâu.
De-o parte și alta, porumbii, cu pistoale la brâu,
Mă priveau hoțește.
Îi auzeam șoptind, parcă nu vorbeau românește.
Căruța încărcată, parcă era de fier.
Peste fân, se suise și noaptea până la cer.
Deodată luna s-a arătat plină,
Înecându-ne în lumină.
Calul s-a-nfiorat și-a pornit mărunțel.
Luna ca să-l ajute, a pus și ea un cal lângă el.
Până-n satul vecin, au tras amândoi,
Mergând ca vântul printre șirurile de păpușoi;
După aceea, când am ajuns în sat,
Luna și-a luat calul și-a plecat.
Toată noaptea am mers fără îndemn,
Bocănind pe drum, ca un om cu picioare de lemn.
Din când în când, luna mai venea
Și punea calul la căruța mea.
Când am ajuns acasă, luna pierise.
Noaptea nu știu pe unde sărise.
Soarele, ca un pom pletos,
Își târa crengile pe jos…

Româncele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ca temelii în ziduri de cetate,
Luptând cu arma pentru dreptul sfânt,
Româncele, născând eroi de seamă,
Ne-au dat durată pe acest pământ.
Ele-au fost nume de Ştefani şi Ţepeşi,
De Mircea, Horea, Tudori şi Mihai
Şi de atâţi ce sângerară-n vreme
Pentru această inimă de rai.
Statornice-n iubire, când bărbaţii
Duşi la hotare se băteau aprins,
Arând şi culegând, ele ţinură
În inimi focul dragostei nestins.
Venindu-le copiii-nvinși din lupte
Nu i-au primit, deşi le erau sori,
Ci i-au trimis la oaste: ori să moară,
Ori să se-napoieze-nvingători.
Ca şi Carpaţii au stat în neclintire,
Au sângerat, dar au şi muncit cu rost
De-aceea luptă astăzi cu-ndârjire
Să nu mai fie iarăşi ce a fost.

Unde Este Acel Bătrân Povățuitor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Mă recunosc
la poarta aceasta
fără amintiri,
singur, cu revolta mea spărgând geamurile.
Da, aici ca şi în alte părţi
mă ştiu.
Dar de ce îmi amintesc de voi
ca de un revolver?
De ce îmi aduc aminte de femeia
cu privirile atârnând în mine
ca nişte fructe?.
Te cunosc linişte
ca un loc viran,
te recunosc adolescenţă
dărâmată peste mine ca o casă
şi pe tine dimineaţă
jucându-te cu cocoşii.
Ah! copilărie cu pantalonii
sfâşiaţi de câini
unde este vacanţa care în fiecare toamnă
se prefăcea într-o pasăre călătoare?.
Eram eu atunci, sau noiembrie?
Eram noi, sau poienile cu gâturile întinse
spre setea verde a porumburilor?
Unde sunt umbrele noastre
cu genunchii somnului pe pleoape?
Unde sunt eu?.
O! călător de fum,
tu care n-ai avut nici odihnă nici iubite
descoperă-te şi stai
aici este o bancă pentru amintirile obosite.

Știam Seva

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Știam seva trandafirului din cântec
urcând prin elanul călcat în picioare
când veneai cu universul ca un gunoi în ochi.
Dar te-am plimbat prin acest azil
ascunzându-te după fiecare cicatrice.
Te prezint fluviului cu pântecul de gondolă.
Eu nu mai am inimă
Pe mine mă caută inima pe stradă
Mă caută viața în ospiciu
Eu aș da foc sufletului
Uitați-vă
În munți vulturii îmi rod umerii
Soarele îmi caută gleznele prin prăpăstii
Din pocnetul armei
Cresc vânătorii cu pădurile în șolduri
Domnilor
Priviți aici paiața care și-a uitat viața în tren
Aici omul cu tinerețea aruncată la câini.
(din vol. virgil carianopol, 1933)

Teatru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nu-mi spuneți ce-s săracii, nu știu ce-i sărăcia,
În mine stau grămadă comorile de bani.
De vreau un pol de aur, când toamna e pe-aproape
Mă-nalț și iau o mână de galbeni din castani.
Nu vreau să văd săracii, eu sunt un prinț bogat
Pe care nebunia îl ține lângă ea.
Când vreau domnii de soare, când vreau domnițe albe,
Trimit în gând o slugă din visuri să le ia.
Am tot: palate, aur; am tot ce mintea cere,
Tot ce gândesc poeții, tot ce-au visat nebunii.
În camera mea albă, pe patul meu de scânduri,
Am tot ce-au strâns în suflet îndrăgostiții lunii.
Săraci sunt doar aceia ce nu pot să viseze,
Acei ce în bordeie nu pot vedea castele,
Săracii sunt aceia care clădesc palate
Și care totdeauna se spânzură de ele.
Eu sunt bogat, nu-mi pasă că haina mi-este ruptă.
Eu nu-s supus la nimeni, eu nu sunt sluga legii…
Visând tot ce nu este, trăiesc deasupra lumii,
Iubindu-mi nebunia, sunt mai bogat ca regii.

Și Dacă Ai Cunoaște

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Și dacă ai cunoaște pădurea culcată în lac
sau cuvintele aranjate ca soldații,
Eu tot un război am să-ți par
și viața mea tot un cerșetor are să fie.
Din iarba crescută pe frunte
tot ocnașii au să scoată
păsările foamei și ale libertății
și tot pe mine mă voi plânge,
cât n-am nevoie de nimeni,
cât sunt o revoluție,
cât sunt un om deznădăjduit,
cât sunt un om extraordinar
și cât va exista cerneală și hârtie
nu am nevoie nici de Dumnezeu.

Noaptea Lângă Ceahlău

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

N-am să pot în viață să mai uit vreodată
Noaptea ceea clară, munții depărtați,
Luna grijulie ședea aplecată
Și stropea cu raze pomii-nsetoșați.
Cineva de taină și avut pesemne,
Văruise drumul lung și prăfuit,
Și vărsase-n ape, chipul să-și însemne,
Mii și mii de stele și argint topit.
Nu știu nici acuma cine peste toate
Arunca luceferi, luminând în hău
Și nici dacă părul ce-ți cădea pe spate
Era părul lunii sau era al tău.
Nu-ncerca o frunză vorba să și-o spună.
Muntele, cu vârfu-ncărunțit de ger,
Se vedea departe, aurit de lună,
Cum ținea în creştet bolțile de cer.