Nu-mi spuneți ce-s săracii, nu știu ce-i sărăcia,
În mine stau grămadă comorile de bani.
De vreau un pol de aur, când toamna e pe-aproape
Mă-nalț și iau o mână de galbeni din castani.
Nu vreau să văd săracii, eu sunt un prinț bogat
Pe care nebunia îl ține lângă ea.
Când vreau domnii de soare, când vreau domnițe albe,
Trimit în gând o slugă din visuri să le ia.
Am tot: palate, aur; am tot ce mintea cere,
Tot ce gândesc poeții, tot ce-au visat nebunii.
În camera mea albă, pe patul meu de scânduri,
Am tot ce-au strâns în suflet îndrăgostiții lunii.
Săraci sunt doar aceia ce nu pot să viseze,
Acei ce în bordeie nu pot vedea castele,
Săracii sunt aceia care clădesc palate
Și care totdeauna se spânzură de ele.
Eu sunt bogat, nu-mi pasă că haina mi-este ruptă.
Eu nu-s supus la nimeni, eu nu sunt sluga legii…
Visând tot ce nu este, trăiesc deasupra lumii,
Iubindu-mi nebunia, sunt mai bogat ca regii.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că adevărata bogăție nu constă în posesiuni materiale, ci în capacitatea de a visa și de a găsi frumusețe în lucrurile simple. Vorbitorul se consideră bogat datorită imaginației sale bogate și a capacității de a evada din realitate prin visare, depășind astfel limitele impuse de sărăcie sau de convențiile sociale.