Bătrânul pictor, pus să lumineze
Locașul nou cum altele nu sunt,
Amestecă lumini ce să vieze
Și după ce va odihni-n pământ.
Cuprins de taina artei sale sfinte,
Trudind adânc, cu har nepământesc,
El caută și ia din el, fierbinte,
Culorile eterne ce-i lipsesc.
Suind adesea în înalt, cum urcă
La lucrul lui din bolțile ce-l cer,
Cum peste trepte pașii și-i încurcă,
Privit de jos, parc-ar urca la cer.
Își odihnește trupul mai arare,
Din ce în ce mai palid și mai șui.
Cu-atât cât pune-n fiece culoare
Și aurul din strălucirea lui.
Iar când, târziu, coboară de pe schele,
Numai culori pe haine și pe lut,
E, parcă, Dumnezeu plin de vopsele
Când a sfârșit cu lumea de făcut.
Sensul versurilor
Piesa descrie un pictor în vârstă, dedicat artei sale sacre, care se consumă fizic și spiritual pentru a crea frumusețe. El este văzut ca un demiurg, un creator asemenea lui Dumnezeu, care lasă o amprentă eternă prin munca sa.