Li Po – Privesc la Cascada în Munții Lușani
După ceața vinețieArde-apusu-n munți, departeȘi cascada argintieO privesc cum cade-n noapte.Zboară ca din curcubeiePrin pădurea-n umbră deasăCă din cer, Calea Lactee,Mi se pare că se varsă.
Versuri corectate și adnotate
După ceața vinețieArde-apusu-n munți, departeȘi cascada argintieO privesc cum cade-n noapte.Zboară ca din curcubeiePrin pădurea-n umbră deasăCă din cer, Calea Lactee,Mi se pare că se varsă.
Bătea un vânt de seară,Se desprimăvăra.Un călăreț pe DrumulMormintelor trecea.Îngândurat feciorulLa pas mâna întâi,Apoi ca o furtunăTrecea galop prin văi.Se-nvolburau în urma-iFrunzare alburii,Ca un talaz sălbatecAl unei vijelii.Și s-a oprit deodată:« Dar încotro? Ce drumAl lumii nesfârșiteSă mai apuc de-acum? ».Și sta la o răscruce,Pe gânduri. Șovăia..Râs auriu de fatăDeodată auzea..« De drumurile lumiiNici nu … Citește mai mult
De câtă vreme lunecTăcut, pe fluviu-n jos,În luntrea mea ușoarăDin lemn de abanos?Stă flautul alături,Și vântul ușurelAbia, abia suspinăTrecând încet prin el.Dă-mi vin! Să piară-n noapteTrecutu-ntunecos,Ca umbra unui lotusPe malul mătăsos.Comoara mea e luntrea,Un vis trecând prin vad,Și vinu-așa de dulceȘi flautul de jad.Sărută-mă! PământulCu cerul ți-l aștern.Prin tine, doar, Iubire,Voi fi și eu etern.
M-am despărțit de tine, bătrâne prieten,la Pavilionul Egretei Galbene.Ai plecat, prin aburii unui martie în floare,în josul râului spre Yang-chou:o pânză de barcă solitară, departe, decupându-se în albastru – – –acolo, la orizont, unde râul se întâlnește cu cerul.
Trăind, ești doar un trecător;Murind, omul se întoarce acasă.O scurtă călătorie între cer și pământ,Apoi devenim vechea țărână care-am fost prin miile de veacuri.Zadarnic vrăjitoarele cântăresc leacuri în balanța lunii;Fu-sang, copacul imortalității, s-a prăbușit devenind lemn pentru foc.Omul moare, oasele lui albe tac și nu pot rosti un cuvântCând pinii verzi simt în ramuri venirea … Citește mai mult
Abia șoptește undaÎn ceasul vesperal.Își oglindește lunaDe toamnă chipul pal.Și-atât e de adâncăTăcerea, că audCum lotusul suspinăPe-adâncul lac din sud.Și parcă îmi șopteșteCu glasul stins, mereu,De-adânca lui tristețeSă mă-ntristez și eu.
Deși îmi pare rău că vine seara,îmi place să văd cât de clarăcurge apa acestui izvor, cât este de curată;razele asfințitului se reflectă în ea,luminând vălurelele, dându-icălătorului iluzia că nu e singurla drum; mă întorc cu fațacătre lună; îi cânt un cântec, apoiascult cum se strecoară vântulprintre pini.
Munți albaștri se întind dincolo de zidul din nord;La marginea de est a orașului curge un râu înspumat.Aici ne despărțim, prietene, de data asta pentru totdeauna.Tu călătorești mii și mii de mile, pierzându-te în depărtăriCa un pâlc de nuferi luat de ape.O, norii plutind pe cer și gândurile pribeagului!O, amurgul și dorul după un vechi … Citește mai mult
Te sfătuiesc: ascultăÎnțelepciunea mea!Te-așteaptă ceașca plină!Ridic-o, deci, și bea! N-auzi? Și vântul parcăOftează de necaz!Până și vântul râdeDe tine, că ești treaz! Te uită ce bogatăE Firea, uneori…Și arborii deschis-auCa niște ochi de flori. Și susură din ramuri,Și din frunzișuri moi;Cu ochi de flori se uităLa ierburi și la noi. În linul ceas al serii,Aproape, … Citește mai mult