Versuri corectate și adnotate
Ziuă – piatră de cerlângă somnul de-amiază al ferigilor;sporii nuntesc în priveliștea ochilorumbra ne prinde în plasă – paing.O, amețitule, vânt beat de polenuriastfel se depune tăcereîn pietre, în urne, în cuvinte;astfel murim însorițiși brazii seamănă păduri din alt veacpeste țestele noastreîmpușcate în ceafă.
Lasă tu, Agripină, nu mai bociNu mai umbla creanga după întrebăriPune-ți șorțul de casnicăȘi lasă-i pe alții să dereticePrin filosofia vorbelor de duh.Pune de-o mămăligăadu vreo două cepe și-un blid cu frigare.Rând pe rândVor dispărea chipurile hâdeAle mult odihnitei tale sorți.Toți ți le știmDar le vom uita
Cer hăituit peste mare,zăpada se-adună-n scoicile putrede,putrezește zăpada,marea ne umple inimilecu furtună.Doamne, apără-ne de noi!.Aici a fost un țărm rasat,muzici, vânturi prelinse,coniac amurgind în cristaleși-n saxofoane.marea le azvârle.Doamne, apără-ne de noi!.La țărmul de sudcochiliile pictorilor – ohoo! –cochiliile pictorilor, albastre,idilice,visează soarele– lumină profanatoare –sângele – marea se-ntunecă -.Doamne, apără-ne de noi!.
În clocotul nopții, șoapte.Un ceas enigmatic și albpune zgomotul lui adormit pe frunțile noastre.Dulce,tare dulce este limbajul îndrăgostiților.Pleacă singur,dar vine cu cei ce și-ar visa regăsirea.Întârzie,dar dispare mult prea devreme.Mângâierea devine umblet,umbletul devine pasăre-n inimă,pasărea devine șoaptă dorită.Frunțile noastre – aripi.
Eu am înflorit frumos.Voi strânge în palmă tentacularelerădăciniși le voi reda lumina.Voi prețui amiezele pe care mi-am rezematinconștienta mea creșterespre înăuntru.Voi fugi pe sub melancolicelearcade ale trecutuluidar mă voi opri la capătul unei răbdări.A fost frumos.Mă voi scutura frumos.
Mă trezesc într-o primăvară lutoasă.Vânt ascuțit până-n oase, nervi despicați – vivisecțieșuieră o frunză între dinți, o frunză-n cerul gurii ars – frunzulița de mohorSe duceprimăvara dulce cu prapurii-n floare, misterii aprinse-n câmpie.Acolo se-ntâmplă nunțile câinilor,izgoniții flămânzii orașului,câini și trenuri – vagoane crampoanegătită bucolică moartecum treci prin câmpulFundenilorși cum mi se umplu ochiide pământul seninuluinici … Citește mai mult
Buna mea,dumneata erai oale și ulcele,dar îmi trimiteai visul acela cu îngeri.Mi se arătacă băteau clopote în coasta amurguluide amuțeau ciulinii câmpiei.Îngenuncheată,rosteai tic-tacul plângeriisub limbile cele grele ale ceasornicului tău.Nu era nimeni să-ți dea de pomană.Doar îngeri, bunică, îngeri..Noi cu-ale noastre,cele lumești,cele dulci pământești,ca vița,ca bomboana colivei,ca păcatul cel mai dorit.
Mirosul ierbii sus, sus –acolo, hălăduind prea ferice –și gângănii care ți se urcă pe trunchi– descoperitorii lumilor necunoscute,vor scrie cronicile gângănești.Și vremea, fiorii ei,peste trupurile goale,abandonate pajiștei;și, deodată, turuitul păsării-greier,îngânând eternitatea.La auzul ei se ridicăfemeia din mine,femeia care iubește.
E liniște. E cald.Astăzi orașul huzurește.Mai are încă ce mânca.E liniște, e cald în casă.Deșteptătoarele n-au mai sunatîn zori prin hrube înghețate.Un vis burghez visează fiecare.O zi – pomană de an nou.Numai poetul – cobecântă în bradu-mpodobitpoemul rău prevestitor.Și mâineiar mizerie, iar frig,discursuri, lașități istorice– noi îmbuibații de istorie.Și mâine – același viitor.
Obositor să faci acest eden,să fie mai edenul!Egalul orelor cu ele însele.Evenimentul unui cocoș cântând de-amiază,și cenușiul comunicativ,un timp grăbindu-se încet, o laudă;.acest noroi placid în care-alunecifără căderi spectaculare,utilul, prea util ferăstrău mecanicdespică trunchiul în felii egale.și îți despică țeasta în felii egale,și restul, restul – mai contează restul?Devii bunăvoința însășia părților, cu-ntregul.Florența Albu – … Citește mai mult