Dumitru Iacobescu – Versuri.pro

Melancoliei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Melancolie dulce, melancolie stinsă,
Ce-nvălui atmosfera în nopți de toamnă dulci,
Melancolie dulce, melancolie stinsă,
În suflete bolnave privirea ta o culci
Mângâietor și moale ca o femeie-nvinsă.
Dorm plopii muți și tragici în umbra viorie,
Se descompune frunza căzută pe alei,
Se descompune frunza, — iar tu, melancolie.
Sorbind ușor rugina și deznădejdea ei,
Îmbălsămezi tăcerea cu-această agonie.
În părul tău ce-și moaie în ape reci cununa
Animă plânsul nopții un trandafir roșcat,
Și-n sânul tău se culcă, trudiți ca-ntotdeauna,
Toți morții ce în gheara regretului se zbat
Și inima-mi mai moartă ca morții și ca luna.

Poem de Amiază

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Amiază!
Un pian, alături, intonează
Un cântec trist, în calmul verii,
Un cântec demodat, care brodează
Petale dulci pe pânzele tăcerii.
Nici eu nu știu ce am!
Hemoragii de soare-mi bat în geam,
Cu lenevii de aur cald mă fură
Și mă sărută lung pe ochi, pe gură.
Ce mână delicată,
Cu degete de veșted trandafir,
Te leagănă, o, inimă blazată?
Ești tu, romanță tristă de clavir,
Sau tu, extaz solar?.
Oh, pianul cântă tot mai trist, mai rar,
Și soarele mă cheamă,
.. și îmi pare
Că fruntea mea alunecă în zare
Spre-un infinit de pace și uitare.

Marșul Izolaților

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Spre izolarea zărilor fugare,
Spre măreția mărilor polare,
Spre umbră, spre tăcere, spre uitare..
Adio, adio!
Pornim
În ritmul unui marș de țintirim.
Blazate dar superbe caravane –
Purtând tristețea străduinții vane –
Ne depărtăm de florile umane.
Oh! am visat și noi, și am dorit,
Dar visurile noastre ce-au pornit
În larg, ca Invincibile Armada,
Se duc acum să moară liniștit
În portul unde doarme-n veci zăpada.
Și palid, și solemn, și gânditor,
Cu aripi uriașe de condor,
Plutește sufletul în depărtare
Spre izolarea țărilor polare,
Spre umbră, spre tăcere, spre uitare.

Noapte Fantastică

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Pe străzi necunoscute mă duc la întâmplare;
În juru-mi: negru, negru,
Un negru fin și umed ca un adânc de mare.
Arare, la răspântii, vreun felinar ursuz,
Dormind pe-un vârf de poartă,
Cu inima voalată de o tristețe moartă,
Prin care stăpânește odihna – doar amanții
Și șoarecii veghează
Și-n juru-mi: negru, negru.
Dar iată că se rupe o aripă de nor
Și luna bosumflată pe-un fond lăptos apare.
Rămân uimit o clipă, mă taie un fior,
Încep să dau hipnotic din mâini și din picioare,
Și tot mai îndărătnic, mai iute, mai stupid,
Mă învârtesc în stradă – un titirez livid.
Aș vrea să mușc văzduhul, aș vrea să mă-ncăier
Ca umbră, cu tăcerea, cu golul, cu.. Ba nu!
Un neînvins elan
Mă zvârle spre o casă,
M-agăț de un burlan,
Piciorul meu se suie pe trepte moi de aer,
Mai sus, mai sus,
Pe albe-acoperișuri lunaticii se-adună,
Pisicile scandează o arie nebună,
Și-o mână nevăzută aruncă flori din lună.

Eldorado

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Amurg pe-o mare de topaz,
Pornește nava-n joc de spume,
Iar cei plecați spre-o altă lume
Stau înlemniți ca-ntr-un extaz.
Adio! o copilă pală,
Cu gesturi mute de delir,
În unde zvârle-un trandafir,
Smulgând petală cu petală.
Iar cerul ftizic scuipă sânge;
Un glas pierdut în valuri plânge;
Se-nalță adieri bolnave.
Un marinar uitat în port
Privește urma mândrei nave
Sarcastic ca un cap de mort.

Încătușare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Lopețile stau gata și pânzele-s umflate, —
Dar cine să dezlege odgoanele de fier?
În portul plin de umbră și de singurătate
Nu-i nimeni să dea drumul corăbiei uitate
Ce-așteaptă să se-avânte sub nesfârșitul cer.
În larg, în larg, departe, sub soarele ce-așterne
Surâsul său de aur pe-o lume de mister,
În larg, prin valuri calde și moi ca niște perne,
Sunt insuli pe coralii cu primăveri eterne.
Dar cine să dezlege odgoanele de fier?

Dimineața

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Din răsărit lumina se destramă
Pe cerul de-un albastru-nduioșat;
M-am deșteptat, la ce m-am deșteptat
Când nici un glas al vieții nu mă cheamă?.
Prin simfonia muzicii ce începe
Voi rătăci și astăzi inutil
Și voi purta, prin vraja lui april,
Tristețile-mi pustii ca niște stepe.
Prin năvile ce-n valuri de aromă
Transportă bogății din port în port,
Oh! sufletu-mi steril ca un astru
Iar va târî corabia-i fantomă.
Spre nici un orizont, spre nici un astru,
Ca ieri, și azi, și mâine va porni,
Mai negru, mai tăcut din zi în zi,
În așteptarea largului dezastru.

Nocturna Ultimei Nopți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Fotolii largi, penumbră gri, frig umed, și puțin
Parfum de roze albe în declin.
Iar noi tăcem:
În jurul nostru liniștea suspină
Mai senzitivă ca o violină
Și fiecare vorbă ce am spune
Ar rupe armonia unei strune.
În gesturile tale mă cufund,
În gesturile tale ce ascund
Ceva convalescent sau muribund.
Penumbră gri, frig umed – și târziu
Au leșinat molatec trandafirii,
Iar în oglinzile destăinuirii
S-a reflectat imensul tău pustiu.
Și totuși,
Ce dulce-i să privești cum liniștit
Plutește-ntre pustiu și infinit
O lună roasă, tristă, demodată
În care doarme stinsul altădată.

Amintiri în Amurg

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Amurgul cască roze mari de sânge,
Prin parc țâșnesc izvoare de parfum,
Ascult cum plâng fântânile și cum
Pe nervii mei arcușul serei plânge.
E-o muzică pierzându-se-n trecut,
Un vis fugind pe-o strună de vioară,
Trezind ecoul stins odinioară
Și-amantele ce dorm în gropi de lut.
Ce triste sunt! Cu ochii mari și reci,
Se-adună gânditoare pe poteci,
În mâini purtându-și inimile goale.
Apoi cu gesturi mute și domoale
Plutesc sfios spre mine, rând pe rând,
Și îmi sărută sufletul, plângând.

Spleen

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Sunt obosit, deși nu vin din luptă,
Și-s trist, o, trist, deși fără motiv,
Culoarea idealei zări e suptă,
Iar soarele mai greu și mai masiv.
Cu vinuri pătimașe în pahar,
Cu opiu și cu flori de lupanar,
Cerc să-mi îmbăt urâtul în zadar.
Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră,
Frumoasa mea – ceasornic rococo
Al cărui mecanism din oră-n oră
Îmi cântă-același vechi do, mi, sol, do..
Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră!.
Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadență.
Doar lenevii solare, și atât,
Plus o grozav de lungă decadență
Și-un ștreang – cu care nu te strângi de gât.