Dan Deşliu – Versuri.pro

In Terminis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Dincolo de nume,
de lauri,
de tot
ce-i luciu şi coajă,
ca solzii de piatră
din care mă scot
puterile tale
la ceasul de vrajă,
dincolo de zvonul ce piere
cu noi
sau puţin mai tîrziu,
năluca de fum străveziu
pe-o coamă de val
în cădere –
eşti numai
ce nu se mai ştie
de cînd
şi de unde să fie..
Atîta – din toate – dureaza :
un zîmbet
trecut tuturor,
un fulg
în aripa eternului zbor,
o stea
sau o ramură trează.

Ecou

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca fața fântânilor adânci.
Își revărsase luna lumina ei de ceară,
Pe umerii tăi, negri rămași de peste vară.
Pe fruntea care, parcă de toate se uimea,
Pe gura – prea aproape o clipă de a mea.
Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
Străină pentru mine, necunoscută ție.
Când surâdeai, surâsul era de amintiri.
Aveai mișcări domoale și degete subțiri.
Și-aveam să-ți pun o mie de mii de întrebări,
Cum, poate, numai veșnic neliniștitei mări.
Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
Ca frunza ce-o așterne octombrie pe jos.
Se auzea cum vine agale către noi,
Tăcerea – ca o vulpe prin galbenele foi.
Tăceam. Tăceai. Și luna bătea prin ramuri lungi,
Pe umerii tăi negri, în seara de atunci.

Aripi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Minuni s-ar cere multe – eu unul n-am să stărui –
prea rar se împlinește un vis de sărbători..
Dar adune-o pereche de aripi fiecărui,
ca să mai dăm o raită prin stele, uneori.
Să umplem orizontul, când ziua stă să vină,
un foșnet lung de stoluri spre zare săgetând,
semn că se-nalță liberi, ca vulturii-n lumină,
copiii și stăpânii întregului pământ.
Imensele penaje călite de furtună,
să năruie zăgazuri și să despice drum
prin veșnica pustie dintre pământ și lună,
și să se-ntample-această minune, ca și cum.
te-ai duce după apă sau ai citi o carte..
În stația din Cosmos, la strung sau la birou,
să dăinuie în tine vibrarea fără moarte,
chemările de aripi, cu infinit ecou.

De-a Moș Crăciun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Umbla un fel de molimă, pesemne,
în pragul sărbătorilor de iarnă…
Părinții, bunicii, mătușile,
cu chipuri solemne,
discutau în surdină
chestiuni arzătoare:
va intra prin lucarnă,
de-a bușile,
sau prin horn o să vină,
într-un iureș nebun,
pe-o sănioară scânteietoare,
spulberând sub tălpice stihiile,
darnicul Moș Crăciun?
(Așa-i zicea lui Gerilă-nainte
să fie numit președinte
la Comitetul cu jucăriile…).
Cam astfel tăinuiau
și, firește,
habar n-aveau
de urechile noastre ciulite,
de ochii boldiți tâlhărește…
Ticluiau mai apoi un răvaș
către vămile cerului, pasămite,
și-n urmă se duceau
iavas-iavas,
la rosturile lor obișnuite.
Mă gândeam,
petrecându-i la vale
c-un zâmbet coțcar:
trebuie să fim îngăduitori
cu cei mari!.
De-atâtea treburi și angarale
n-or fi avut
când să bage de seamă
că nu numai ei au crescut
într-un an, sau în doi, sau în trei…
Ei ne văd pururi neștiutori,
ca-n pruncie,
când credeam că ghetuțele pică
din nori
în bradul din colțul pridvorului,
că Moș Jucărie
vine pe borta cuptorului,
cu plăcintele și scoverzele,
că pe sor’ mea a mică
o aduseseră berzele…
Nu-i nimic, îmi ziceam,
las’ să fie așa!
O să ne adunăm împreună
și de-astă dată;
noi, la fel, vom cânta,
vom ura,
și-or să ne asculte
cu inima bună,
mătuși și bunici și părinți,
și-or să spună
ca-n toți anii, la fel,
același cuvinte – model,
de turtă dulce și ciocolată:.
« Dragii noștri,
să fiți
silitori
și cuminți!
Conduita frumoasă
este apreciată
cu osebire – de sărbători!
Iată,
s-ar putea să apară îndată
moșul cu daruri
pentru bunii școlari:
parcă tropăie pe acoperiș! ».
– Ce copii! murmuram,
privind cam pieziș,
cu ochii foarte atenți,
spre bătrânii ștrengari…
Dar, ce mai încolo-încoace,
trebuie să fim indulgenți
cu cei mari:
lasă-i și pe ei să se joace!

Lipsă de Cântec

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Lui Nichita.
Poemul este ce se vede
și nu se vede mai ales
Dar cine vede cine crede
și are chef de nențeles?.
Poemul e sublima iască
mai mult și mai ales adâncă
Dar cine poate nori să pască
cine consumă miez de stâncă?.
Poemul este inutil
ca viața și ca moartea – însă
apoi va reveni tiptil
fantoma jaloștei deplânsă.
Poemul n-are-acoperiș
nici matcă, nici chezași de lege
Poemul fulgeră pieziș
aproape șapte clipe-ntregi

Măgărușii Din Medgidia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Din vechea Medgidie doar voi ați mai rămas,
preaurecheați prieteni, la fel ca altădată,
trăgând cu nepăsare și cu același pas,
pe coastă sau la vale, cotiga încărcată.
Ce tacticos străbateți covorul de asfalt,
întins peste podeaua secătuitei mlaștini,
unde dospeau noroaie din veacul celălalt,
unde-și aveau țânțarii moșiile de baștini!
Cu ochii melancolici, cu aerul absent
al unor foste glorii, vă îndreptați alene,
spre hornurile ninse de pulberi de ciment,
care veghează poarta câmpiei dobrogene.
În preajmă adiază un murmur de fântâni,
ca un suspin din țara de foc, de-odinioară..
Îl ascultați pe gânduri : niște copii bătrâni,
și înhămați în joacă mai mult la cărioară.
Vă pierdeți printre parcuri și printre blocuri noi,
în zarea dimineții de toamnă timpurie..
S-o mai găsi vreo slujbă pe-aici și pentru voi?
Voi, singurii simpatici de vechea Medgidie.

Edelweiss

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

A fost odată un băiat
Și semăna cu mine..
Dar va fost, cu-adevărat,
Mai știe – cine?
Și doruri, câte le avea,
De vis, de poezie,
Pădurii le destăinuia,
Amurgului și ție.
Îi caut pașii pe poteci,
Îi caut chipu-n unde ;
Tăcerea, doar, cu buze reci,
Dacă-mi răspunde..
De vină – oare cine-o fi?
Și el, și eu, și tu,
Tu, care singură mai știi
Ce se pierdu.
O, dragă, adă-l înapoi,
Să-l mai revăd o oară,
Senin, sfios, așa – ca noi
Odinioară!

Soledad

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Parc-aș trăi într-un castel
de carne vie și de oase
la orice foșnet dureroase
de șarpe sau de porumbel.
Un castelan al nimănui
căci nimeni pavăza nu-i cere
decât eretica plăcere
de-a ști ce este și ce nu-i.
Ca un incest neconsumat
tot ce-am trăit mă arde încă
meduza pe un colț de stâncă
sub care valurile bat.
Din turla ultimului gând
scrutez reptilele blajine
cu ochi de sulf suind în mine
cet de cine știe când

Recviem Invers

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Dacă
ne-am fi gândit la timp
la importanța
obiectivă a brontozaurului
ca element de varietate
și dacă
i-am fi creat condiții
de supraviețuire cu prețul
unor eforturi infime
și dacă
brontozaurul ar fi fost
printre noi
acest mare
predecesor al rumegătoarelor
– deci util în principiu –
atunci
nu era oarecum altceva?
Nu era
totul mai colorat?
Nu era
preferabil să știm că avem
încă
un brontozaur
în carne
și nu numai în oase?
Și dacă
ne-am fi gândit la timp
la timp
la timp

Cum Am Învățat Să Merg Pe Bicicletă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Uite,
mi-aduc bine aminte,
toată povestea,
de-a fir a păr..
Eram cuminte,
în adevăr,
de-o săptămână,
deși nu-mi prea venea
la-ndemână!
Era primăvară,
umblau razna pe-afară
subiecte ceva mai plăcute
decât aritmetica
de-a patra primară
(« Dacă trei trenuri
pornesc dintr-o gară.. »)
– Măi, făcu tata,
să nu te
deochi!
Ce-ai pățit?
Ce-i cu tine?
Ți se cuvine, cred,
o răsplată!
– Da, tată! zisei
Și știam
că răsplata-i acolo, în pridvor :
îi văzusem pe geam
cum se furișau binișor,
mai adineauri – tata și ea..
Și iată-mă-n șa,
tremurând de plăcere,
de teamă, de-o mândrie netoată..
– Bagă de seamă,
nu te uita la roată!
– Da, tată!
.. Dar numai la ea mă uitam,
ca vrăjit..
Negreșit,
de n-ar fi fost tata
să mă ajute,
s-alerge-n urmă ocrotitor,
puternic și iute,
ținând de șa,
de mult eram sub roți!
Și roțile șopteau șuierător:
« N-ai să poți,
n-ai să poți! »
Singur – nici pomeneală
să te-avânți
pe dihania asta, călare!
– Vezi că poți?
râse tata, din zare..
M-am uitat îndărăt,
cu sfială,
și era cât pe-aci
să cad jos, de mirare :
pedalam singur, dând din picioare
mai dihai decât ucenicii
lui Dumnezeu,
din aripile lor strălucitoare..
Așadar – pot și eu!.
De-atunci, am pedalat mereu
de capul meu,
și nimeni, nicicând,
nu m-a mai sprijinit.
Doar în gând
murmuram câteodată :
– Da, tată!
Și pedalam singur,
semeț, fericit!