Din vechea Medgidie doar voi ați mai rămas,
preaurecheați prieteni, la fel ca altădată,
trăgând cu nepăsare și cu același pas,
pe coastă sau la vale, cotiga încărcată.
Ce tacticos străbateți covorul de asfalt,
întins peste podeaua secătuitei mlaștini,
unde dospeau noroaie din veacul celălalt,
unde-și aveau țânțarii moșiile de baștini!
Cu ochii melancolici, cu aerul absent
al unor foste glorii, vă îndreptați alene,
spre hornurile ninse de pulberi de ciment,
care veghează poarta câmpiei dobrogene.
În preajmă adiază un murmur de fântâni,
ca un suspin din țara de foc, de-odinioară..
Îl ascultați pe gânduri : niște copii bătrâni,
și înhămați în joacă mai mult la cărioară.
Vă pierdeți printre parcuri și printre blocuri noi,
în zarea dimineții de toamnă timpurie..
S-o mai găsi vreo slujbă pe-aici și pentru voi?
Voi, singurii simpatici de vechea Medgidie.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie față de trecut, folosind imaginea măgarilor din Medgidia ca simbol al unei lumi care dispare. Versurile descriu transformarea peisajului și pierderea tradițiilor, sugerând o reflecție asupra impactului modernizării asupra naturii și a vieții simple.