Dan Deşliu – Cum Am Învățat Să Merg Pe Bicicletă

Uite,
mi-aduc bine aminte,
toată povestea,
de-a fir a păr..
Eram cuminte,
în adevăr,
de-o săptămână,
deși nu-mi prea venea
la-ndemână!
Era primăvară,
umblau razna pe-afară
subiecte ceva mai plăcute
decât aritmetica
de-a patra primară
(« Dacă trei trenuri
pornesc dintr-o gară.. »)
– Măi, făcu tata,
să nu te
deochi!
Ce-ai pățit?
Ce-i cu tine?
Ți se cuvine, cred,
o răsplată!
– Da, tată! zisei
Și știam
că răsplata-i acolo, în pridvor :
îi văzusem pe geam
cum se furișau binișor,
mai adineauri – tata și ea..
Și iată-mă-n șa,
tremurând de plăcere,
de teamă, de-o mândrie netoată..
– Bagă de seamă,
nu te uita la roată!
– Da, tată!
.. Dar numai la ea mă uitam,
ca vrăjit..
Negreșit,
de n-ar fi fost tata
să mă ajute,
s-alerge-n urmă ocrotitor,
puternic și iute,
ținând de șa,
de mult eram sub roți!
Și roțile șopteau șuierător:
« N-ai să poți,
n-ai să poți! »
Singur – nici pomeneală
să te-avânți
pe dihania asta, călare!
– Vezi că poți?
râse tata, din zare..
M-am uitat îndărăt,
cu sfială,
și era cât pe-aci
să cad jos, de mirare :
pedalam singur, dând din picioare
mai dihai decât ucenicii
lui Dumnezeu,
din aripile lor strălucitoare..
Așadar – pot și eu!.
De-atunci, am pedalat mereu
de capul meu,
și nimeni, nicicând,
nu m-a mai sprijinit.
Doar în gând
murmuram câteodată :
– Da, tată!
Și pedalam singur,
semeț, fericit!