Mai 1872.
Ferit de păsări, turme şi de femei de ţară,
Eu beam, lăsat pe bine, în nişte buruieni,
Pe care tandre pîlcuri de-aluni le-ncojoară,
Prin pîcla de călduţă şi verde după-amiază.
Dar ce puteam bea oare-n această jună Oise,
Cu ulmi tăcuţi, cu nouri, peluză fără flori?
Ce tot sorbeam eu oare din tîlv de colocază?
Ceva de aur, searbăd, de mă treceau sudori.
Aşa, o proastă firmă de han aş fi fost poate.
Apoi schimbă furtuna tot cerul pînă-n seară.
Au fost ţări negre, lacuri, şi peşti, şi colonnade
Sub noaptea-aceea-albastră şi, undeori, o gară.
Pierea din codri apa-n nisipuri preacurate.
Din cer în mlaştini vîntul zvîrlea cu ţurţuri tare
Or! ca pescuitorul de aur sau de scoici,
Nu mi-am mai dat silinţa să beau, n-am fost în stare!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și dezamăgire într-un cadru natural. Poetul se simte izolat și incapabil să găsească satisfacție în ceea ce îl înconjoară, căutând ceva de valoare, dar eșuând.