Foaie verde de cicoare,
Nici la bască nu mă doare,
Că Regele lu’ Ionescu moare,
Că Idiotul lui Dostoievski
Se plimba blajin pe Nevski,
Că tuberculosul Kafka
Mânca uneori rizeafca,
În timp ce scria Castelul
Și Procesul, iar rebelul
Allan Poe a murit în sărăcie
Fără bani de năsălie..
Că elita conducătoare
Vrea pe mulți să îi omoare,
Că Mantaua lui Gogol
Te aduce a mongol,
Că magnificul Marquez
Într-un veac de singurătate
Nu era sigur chinez,
Ci plin de genialitate!..
Foaie verde pe ogoare
Nici la bască nu mă doare,
Că în nu știu care carte
Eroina e pe moarte,
Sau că Hamlet se preface
Iar Ofelia nu tace..
Că gelosul de Pușkin
A avut un trist destin;
Că Esenin și atât
A avut un nod în gât,
Iar iubita literară
„a plecat cu tot cu gară”.
Foaie verde ofticoasă,
Nici la bască nu ne pasă
De durerea oricui,
Ci de capra vecinului,
Dacă a murit de tot,
Să cântăm ca antidot
Cele o mie de manele,
Să vă îngropăm sub ele!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o indiferență față de tragediile din literatură și din viața marilor scriitori, contrastând cu preocuparea meschină pentru problemele minore ale vecinilor. Finalul sugerează o uitare a problemelor prin exces muzical, un antidot ironic la suferință.