Ara Alexandru Șișmanian – Rusul Bătrân

Pasărea bea de sub lună iazuri de-oglinzi
scrie cu ciocul cimitirele aerului ‒ şi depune în labirint cu ferestre zidite
arhive de pene
la absurd cu singur sap în colbul orb inutilul ‒ cu privirea evaporată-n cândva
locuiam într-o cameră de nervi şi de şerpi ‒ mă destram în departe şi fum odată cu amintirea şi turnul
şi iată din nou cerneala violetă-n crepuscul ‒ funia străină şi lacrimă a funambulului care se spânzură zilnic
sau templul de haos unde ador fantome de stele ‒ ca să fur literele devorate de cîinii uitării
prea multe căi promise au fost doar odinioară ‒ prea multe mantale s-au dovedit numai ploaie şi vînt
din vechile cărţi nu mai putem culege decît izvoare secate ‒ din vechile cărţi nu mai putem bea decît spicele secetei
pletele tale sînt aur de pulbere ‒ buzele tale sînt somn de cenuşă
şi iarăşi tai cu lame de dezgust şi de zîmbet odgoanele lumii
dansez ‒ eu, funambulul! ‒ pe corzile frustrării ce-mi cariază viaţa şi sufletul
cu ţepi de ţipete mă caut ‒ şi mă-ntreb ‒ şi mă chem
da, mă întreb ‒ cum aş putea locui altceva decît subterana
da, mă caut ‒ unde altundeva decît în ruina crucişătoarelor şi submarinelor scufundate
mă chem ‒ unde altundeva decît în năruitele ‒ blestematele ţări şi cetăţi
printre echipajele nesfârşite ale întunecatelor de sânge popoare
oh! fierul acesta-i exil ‒ şi invazie ‒ şi invidie albastră
şi vid de suferinţă ‒ piele fără trup
da, pielea aceasta ce-şi caută trupul undeva ‒ nicăieri
flacăra asta de chinuitoare nevroză care undeva ‒ nicăieri ‒ îşi caută stingerea
şi rusul acesta bătrîn ‒ ca un uriaş de resemnare şi negură
da, găurile letale ‒ mereu străine, ca un lapte ultramarin
ca o dimineaţă de metal mereu însetată
şi casa de nervi şi pulberi de aur ‒ camera de şerpi şi somn de cenuşă
şi moartea care se încheagă mereu de aiurea ‒ şi lasă-n urmă schelete de sânge
şi vioara cu aripi ‒ exterminîndu-ne precum un sumbru stăpîn
.. da, şi rusul acela bătrîn ca un uriaş de resemnare şi negură..