Am mers alături de Berio – tăcerile noastre au comunicat.
E curios cum trilurile – aceste simple ornamente –
pot povesti.
Şi dacă pe neaşteptate soarele ar ninge –
într-un gigantic crepuscul final.
Povestim recapitulându-ne nostalgiile –
punem trepte de căutare melancoliei.
Lovim cu ciocanul un aisberg de lacrimi –
muzica este destin dizolvat.
Ea îşi pierde destinaţia în fluiditatea emanaţiei –
se interoghează şi astfel se suspendă.
Subiacenţa a putut fi –
un moment al dinamicii cognitive a neantului.
A neantului ce gândeşte infinit cu infiniturile.
Există o reificare naufragiată în organele sfărmate –
ca şi cum numai subiectul reificat ar putea fi “normal”.
În fond, destinul e un fel de instinct –
instinctul animal al conştiinţei –
confruntat nu cu necesitatea animală –
ci cu mereu străina libertate umană.
E normalitatea reificare? “adaptarea”, alienare? Desigur!
Numai omul-lucru pluteşte –
oblic naufragiu peste faleze.
Izbândă tangentă cu eşecul.
Sfărâmă-ţi suferinţa în cristale, exploratorule –
tu, navigator al vidului cu nările privirilor încordate –
între brizele infinitului şi supremul nimic.
O clapă unică – multe sunete –
la limita unde organul trupului se preschimbă în spirit.
Când pianul negru ţi se ridică – pasăre uriaşă – în noapte.
Poetul sparge vitrinele iluziei –
oglinzile fluide ale nebuniei –
cu zâmbet.
Toţi aceşti peşti de infinit argint –
ce te abandonează pe ţărmuri de nesfârşită sete.
Poetul îşi târăşte zdrenţele sufletului –
printre cioburi de limite sparte –
nu-i oare un zbor!
Paşi îngreunaţi de ecouri –
tone de orizonturi de sunete –
şi din miez de ecouri – ochi de priviri.
Vrei oare? Nu vreau – dar trebuie să înfrunt asta –
şi tu la fel –
fluide sfărâmături.
Pământul acest extraterestru de vise –
moartea însăşi e vis!
Sensul versurilor
Piesa explorează natura muzicii, destinul și condiția umană printr-o serie de imagini poetice și reflecții filozofice. Poetul se confruntă cu iluzia, nebunia și limitele existenței, căutând sens în mijlocul haosului și al efemerului.
