pământul e doar o metaforă a neantului • și tu – o metaforă a morții tale încă absente • una câte una picură în stropi de tăcere multiplă singurătatea • tu însuți ca o pagină pliată privești în toate direcțiile • îți vezi străinul înăuntru – și-ți descoperi sufletul între șoaptele a două frunze • ele alunecă tăcute, una lângă alta – și tu odată cu ele • singurătatea te descompune în semne – transcendențe în care nu te mai recunoști • cadavrul tău e purtat în somnuri de alb – pliat, viu întuneric • monoschizofren mereu dublu • murind ai dovedit în fine destin – murind, te-ai dezlipit de ce nu încetezi niciodată să fii • dublul tău a ajuns la destinație – și de-acolo te cheamă cu un zâmbet ironic • prezent nu poți să fii decât prin propria ta absență • ochii tăi – bizare palori scindate salvate-n străfunduri de catastrofa comună a două țărmuri naufragiate • toată această lungă cădere – verticală de solitudine • orfeu alb al disparițiilor – scufundat în cântec de lună • el se îndreaptă spre tot ce-l înstrăinează – vertical, între două frunze alunecând paralele • da, lunecândă tăcere între două morți paralele • rezumatul unui labirint • zenit-nadir – cu inutilitatea ca rădăcină • întuneric pliat – înăuntru de panică expus în toate direcțiile •
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de singurătate și alienare, folosind metafore puternice legate de moarte și absență. Eul liric se confruntă cu propria identitate fragmentată și cu inevitabilitatea destinului.