Am angajat un tâmplar
să-mi construiesc sicriul
iar aseară m-am întins în el,
împletit de o pernă,
adulmecând lemnul,
lăsându-l pe vechiul rege
respiră pe mine,
gândindu-mă la sărmanul meu trup ucis,
ucis de timp,
așteptând să devină rigid ca un mareșal de câmp,
lăsând tăcerea să mă dezonoreze,
amintindu-mi că nu voi mai tuși niciodată.
Moartea va fi sfârșitul fricii
și teama de a muri,
teama ca un câine înfundat în gura mea,
fier ca bălaia mi-a umplut nasul,
teama unde apa se transformă în oțel,
frică în timp ce sânul meu zboară în depozit,
frica ca muștele îmi tremură în ureche,
frica în timp ce soarele se aprinde în poala mea,
frica ca noaptea nu poate fi închisă,
și zorii, zorii mei obișnuiți,
este închis pentru totdeauna.
Frica și un sicriu să intri
ca un cartof mort.
Chiar și atunci voi dansa în hainele mele îngrozitoare,
un zbor cremator,
orbindu-mi părul și degetele,
rănindu-l pe Dumnezeu cu fața sa albastră,
tirania sa, regatul său absolut,
cu afrodiziacul meu.
Sensul versurilor
Piesa explorează frica de moarte și acceptarea inevitabilului. Vorbitorul se confruntă cu moartea, descriind senzațiile fizice și emoționale ale agoniei, dar și o formă de sfidare față de divinitate.