Pământ, pământ,
călăritul tău
spre dispariție,
chiar la rădăcini,
îngroșarea oceanelor ca pârâul,
sărbătorind în peșterile tale,
devii o latrină.
Copacii tăi sunt scaune răsucite.
Florile tale se gem în oglinzile lor,
și plâng pentru un soare care nu poartă mască.
Norii tăi sunt albi,
încercând să devină călugărițe
și spun nove la cer.
Cerul este galben cu icterul său,
iar venele sale se varsă în râuri
unde peștele îngenunchează
să înghită părul și ochii caprei.
În total, aș spune,
lumea se sugrumă.
Și eu, în patul meu în fiecare seară,
ascultă-mi cele douăzeci de pantofi
discuta despre asta.
Iar luna,
sub gluga lui întunecată,
cade din cer în fiecare seară,
cu gura roșie flămândă
să-mi supt cicatricile.
Sensul versurilor
Piesa descrie un viitor sumbru, marcat de distrugerea mediului și de o stare generală de decădere. Naratorul se simte alienat și bântuit de această realitate, căutând un sens într-o lume aflată în declin.