Anne Sexton – Ajunul Crăciunului

Oh, diamant ascuțit, mama mea!
Nu am putut calcula costul
de toate fețele tale, starea ta de spirit –
care prezintă că am pierdut.
Fata dulce, patul de moarte,
doamna mea de bijuterie,
portretul tău a strălucit toată noaptea
de bulbii copacului.
Fața ta la fel de calmă ca luna
peste o mare manierată,
prezidat la reuniunea de familie,
cei doisprezece nepoți
ai folosit pentru a purta pe încheietura mâinii,
un copil de trei luni,
un test de grăsime pe care nu l-ai scris niciodată,
copilul cu părul roșu care a dansat răsucirea,
fiicele voastre îmbătrânite, fiecare dintre ele o soție,
fiecare vorbind cu bucătarul familiei,
fiecare evitând portretul,
fiecare dintre voi vă apucă viața.
Mai târziu, după petrecere,
după ce casa s-a culcat,
M-am așezat să beau coniacul de Crăciun,
vizionând imaginea,
lăsând copacul să se miște și să nu se concentreze.
Becurile au vibrat.
Erau o aureolă pe frunte.
Apoi au fost un stup,
albastru, galben, verde, roșu;
fiecare cu suc propriu, fiecare fierbinte și viu
vă stingând fața. Dar nu te-ai mutat.
Am continuat să mă uit, forțându-mă,
așteptare, inepuizabilă, treizeci și cinci.
Am vrut ochii tăi, ca umbrele
din două păsări mici, să se schimbe.
Dar nu au îmbătrânit.
Zâmbetul care m-a adunat, cu totul înțeles,
toate farmecul, a fost invincibil.
După o oră am văzut fața
dar nu puteam scoate rădăcinile din ea.
Apoi m-am uitat cum soarele ți-a lovit puloverul tău roșu, gâtul tău uscat,
pielea vâscoasă roz-roz.
Tu, care m-ai condus pe nas, te-am văzut așa cum erai.
Apoi m-am gândit la corpul tău
ca unul se gândește la crimă -.
Apoi am spus Mary-
Maria, Mary, iartă-mă
și apoi am atins un cadou pentru copil,
ultima pe care am crescut-o înainte de moartea ta;
și apoi mi-am atins pieptul
apoi am atins podeaua
și apoi pieptul meu din nou ca și cum,
într-un fel, a fost una dintre ale tale.