În tainice-amulete, noi nu-l purtăm la gât,
Nu-i scriem nici versuri smulse din carne, pare-mi-se,
Nebântuind – fantomă – prin somnu-ne-amărât,
El nu ne pare raiul cu desfătări promise.
În suflet niciodată cu el nu facem târg,
Nici de vânzare nu e, și nici de cumpărare,
Pe el zăcând, tăcând, iubind, trudind cu sârg,
Îl pomenim adesea, doar la prilejuri rare.
Da, pentru noi e, poate, un scrâșnet între dinți,
E, poate, numai clisa lipindu-se de ghete,
Și frământăm într-una, zdrobind pe îndelete
Grăuntele de praf cu ghimpii puri, fierbinți.
Dar mi-e lăcașu-n el, suntem cu el totuna,
De-aceea-l și numim al nostru, totdeauna.
Leningrad – 1961
Sensul versurilor
Poezia explorează o relație complexă cu patria, una lipsită de idealizări romantice. Patriotismul nu se manifestă prin simboluri exterioare, ci printr-o legătură profundă, aproape viscerală, cu pământul natal, chiar dacă acesta implică și suferință. Identitatea este inseparabilă de acest pământ, definind apartenența.