O viață simplă, străvezie, cu lumină
Voioasă și senină, cic-ar fi..
Acolo-ndrăgostiții, la sfârșit de zi,
Palavragesc la gard și doar câte-o albină
Le-ascultă gânguritul de copii.
Iar noi trăim solemn, cu gravitate,
Ne întâlnim precum am săvârși un rit,
Și-oricare vorbă, când i se abate,
Ne-o curmă iute vântul cel smintit.
Dar n-am schimba pentru nimic în lume
Orașul vechi, de slavă și căderi,
Cu albe nopți și ape fără spume,
Grădinile cu umbră și tăceri,
Și-al Muzei glas, aproape, când îl ceri.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei vieți simple și idilice, contrastând-o cu solemnitatea și gravitatea vieții actuale. Naratorul exprimă o afecțiune profundă pentru orașul vechi, cu toate căderile și slava sa, preferându-l oricărei alte alternative.