În fața foii albe-n van asud,
Un stih nu vrea să cânte-n astă-seară,
Miroase-a cald mimoza, și a Sud,
Și-o mare pasăre spre lună zboară.
În cozi-mi pieptăn părul, ca și cum
De cozi, mâine, aș avea nevoie…
Mă uit la mare, fără plâns acum,
Și gândul înspre larg înoată-n voie….
E tare omul căruia nimic,
Nici gingășia chiar, nu-i trebuie!
Eu nu-s în stare pleoapa s-o ridic
Când numele și-n treacăt mi-l rostește.
1913
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și nostalgie, reflectând asupra incapacității de a crea și asupra sentimentelor puternice față de o persoană dragă. Natura și amintirile se împletesc într-un peisaj interior încărcat de emoție.