Tot ce-am strâns în trecut, din păcate,
Îmi va fi pentru mult timp de-ajuns.
Știi și tu că măcar jumătate
Amintirea păstra-va ascuns:
O cupolă-aplecată pe-o rână,
Corbii, șuierul trenului, tâmp,
Un mesteacăn ce-a vrut să rămână
Șontorog chiar, dar încă pe câmp,
Întrunirea stejarilor, parcă
Drept din Biblie-ajunși pe pământ,
Și-necată, aproape, o barcă
Dintr-al nu știu cui somn lunecând…
Peste-aceste ogoare străbune
Suflul iernii s-a și rătăcit,
Depărtările, ca prin minune,
Alb acum au, ciudat, colorit.
După capăt, credeam că nu poate
Niciodată să fie nimic…
Cine iarăși cerdacu-l străbate
Și ne cheamă pe numele mic?
Și lipit de ferești, cine oare
Mâna-și flutură – creangă – spre noi?
Din oglindă, o pată de soare
Îi răspunde dansând pașii noi.
1960
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri melancolice din trecut, folosind imagini ale naturii și ale unor momente simple. Vorbește despre trecerea timpului și despre cum amintirile pot fi atât o consolare, cât și o sursă de tristețe.