De privirea-ți sunt, totuși, topită,
Și-nvățat-am să tângui de gând.
O, și din coapsa ta, făurită,
Cum să nu te iubesc pe pământ?.
Să-ți fiu soră fidelă anume
Mi-este dat de destinul străvechi,
Iar eu sunt prea zgârcită prin lume,
Dulce rob, cu cercei în urechi.
Dar când fi-va să mor, necăjită,
Peste pieptu-ți mai alb ca zăpezile grele
Cum va plânge a ta părăsită
Inimă-soarele Patriei mele.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și predestinată, împletită cu melancolie și presimțirea unei despărțiri inevitabile. Vorbitorul se simte legat de persoana iubită printr-un destin străvechi, dar și conștient de efemeritatea vieții și de durerea pe care o va lăsa în urmă.