Se și alintă lângă tomuri grele
Un frate-al tău, ce-avu mai mult noroc,
Deasupră-ți cioburi dintr-un stol de stele,
Sub tine – jarul amintind de foc.
Ce patimă de viață-nverșunată!
Cum te rugai, de flăcări spăimântat!
Dar trupu-nvins a fremătat o dată
Și glasul tău, murind, m-a blestemat.
Atunci, pădurile de brazi răsfrânte
În apele cu lună, au foșnit,
Și lângă rug au început să-ți cânte
Prohodul, sfinte primăveri, smerit.
Sensul versurilor
Piesa descrie arderea unui caiet, simbolizând o viață sau amintiri pierdute. Naratorul exprimă regret și amărăciune față de moartea cuiva, evocând imagini ale naturii și un sentiment de blestem.