Atât de des mi-am spus că e târziu,
Că anii îmi răpiră mirarea vorbirii,
Că vine mereu cineva, noapte de noapte,
Luându-mi femeia
Şi ducând-o-n uitare. A trebuit
Să caut mereu. Mai mult singur am fost
Pe malul unei ape, cioplind chipul iubit
În lemnul unui cuvânt.
Şi nu mai pot să strig. Arătare,
Aş vrea să spun, om sau pasăre
Dacă eşti, vino pe mal să vorbim.
Iată-mi avutul: puterea de-a merge,
De-a privi şi de-a numi ce gândesc.
Ia-mi mersul, de vrei, şi vederea,
Îţi dau şi puterea vorbirii-
Viu, voi vedea şi voi merge,
Voi vorbi cu gândul, cu semne pe care nu le cunoşti,
Dar lasă-mi femeia, -nu-i pune pe faţă
Pânze de umbră, nu-i pune durerea-n priviri,
Las-o să umble divin printre aceste lucruri,
Să-mi aducă o cană de apă de la marginea lumii.
Însă e foarte târziu, se lasă amurgul
Şi nu mai am mierea de ieri a vorbirii
Şi stau pe malul unei zile, tăcut,
Cioplind în lemnul unui cuvânt
Chipul femeii care-a plecat
Să-mi aducă o cană de apă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de pierdere și regret, unde naratorul își amintește de o femeie dragă care a plecat. El își dorește să o aducă înapoi, simbolizând această dorință prin imaginea unei căni de apă de la marginea lumii.