Noaptea, vin singur pe țărm să m-ascult,
Noaptea când totul se retrage în umbră
Și însăși marea e un nesfârșit întuneric
Din care vin elementele ca-ntr-o altă geneză.
Îmi spun: aceasta e o jertfă zadarnică,
Un spectacol bizar, o risipă de forțe,
Dar totul sună epuizant de frumos
Și din vrajbă sonoră va rezulta împăcarea.
Prea multe zboruri lasă marea pe țărm,
Prea multe gânduri cheltuiesc căutându-te.
O, dacă te-aș lovi de-a pururi cu visul,
Te-aș preface-n nisip — de-aceea rămân
Atât de departe, atât de statornic tăcut.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate și introspecție în timpul nopții pe țărmul mării. Vorbitorul reflectă asupra efemerității gândurilor și a dorinței de a transforma realitatea prin vis, dar alege să rămână distant și tăcut.