La izvor pe luncă
Frumos mi se plimbă
Tânără fetiță
Prin rouă desculță,
Floarea florilor,
Zâna zorilor
Rouă adunând,
Paharul umplând
Și ea mi se crede
Că nima n-o vede,
Dar mi-o a văzut
Mândru Soare Sfânt,
Și cum a văzut
Mult că i-a plăcut
Și-ndat-a trimes
Pețitori aleși.
Trei luceferei
Frățiorii săi,
Și dacă porniră
Îndat-o găsiră:
– Venim să pețim,
Să te logodim,
Vrei pe Mândrul Soare
Că-i frate mai mare?
– Ba, eu n-o să vreau
Soarele să-l iau,
Soare soțior
Că-i tot călător
Ziua peste sate,
Noaptea peste ape,
Și eu-s floricea
Rămân singurea.
Soarele afla
Și se mânia:
– Lăsați-mi-o-n pace
Că mi-o voi preface
În fragedă floare,
Floare de cicoare
Cu ochii la Soare,
Ochii după Soare,
Când oi răsări
Ea s-o-nveseli,
Când oi scăpăta
Ea s-o aduna,
S-o strânge mereu
După placul meu
Că n-a vrut să-i fie
Soarelui soție.
Sensul versurilor
O tânără refuză propunerea Soarelui de a-i deveni soție, preferând să rămână o floare liberă. Soarele, mânios, o transformă într-o cicoare, condamnată să-l urmească mereu cu privirea.