Trec primăveri cu flori la subsuoară,
În struguri mustul toamnelor și-l suie,
Se cern zăpezi a nu știu câta oară,
Noi tot aici, noi tot bătuți în cuie.
Ne cresc orfani copiii pe coclauri,
Nevestele ca fânul se usucă,
Răsar din mame stânjenei și lauri,
Noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.
Parcă n-am fost în lume niciodată,
Duminicile parcă ne-au uitat și ele,
Prietenii prin cârciumi se îmbată –
Noi tot aici, noi tot între zăbrele.
Cățui de nuferi ard în rugăciune,
Pe sub salcâmii înfloriți trec fete,
Bătrâne viori întineresc sub strune,
Noi tot aici, noi tot în baionete.
Țițeiul nostru spumegă în sonde,
Scot munții saci de aur la lumină,
Cresc cozonaci pe câmpurile blonde –
Noi tot aici, noi tot pe rogojină.
Împărății cât șapte țări într-una
Se clatină, pândite de cenușe,
Stăpâni ai lumii au mușcat țărâna,
Noi tot aici, noi tot între cătușe.
Cu alte poze vine-abecedarul
Iar geografia alte hărți aduce,
Istorii noi așterne cronicarul –
Noi tot aici, noi tot bătuți pe cruce.
Noi tot aici, cu rădăcini amare,
Parcă născuți din ghinde și blesteme –
Noi tot aici, noi tot în așteptare,
Să prindă visul trup – și să ne cheme.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de captivitate și stagnare, în ciuda trecerii timpului și a schimbărilor din jur. Vorbitorul se simte prins într-o existență limitată, marcată de rădăcini amare și o așteptare nesfârșită a unei eliberări sau a unei schimbări semnificative.