I.
1.
Sfincșii nu mai pun întrebări, cuprinsă de neastâmpăr, mâna mea târăște după sine gestul unei alte mâini, într-o dimineață lipsită de preț, niciodată suficient de aproape de piedestalul deliciului nostru.
Pe fruntea mâlului atârnă eticheta măgulirii:
„Gata! Nu-ți rămâne decât luxul prăpastiei și-al prăbușirii..”
Orele aleargă zeloase pe sub nasul nostru (cât de ieftin este adevărul! și nu vorbește nimeni despre el).
Cu limba sângerând a dorință, biata vulpe linge rănile ei și ale desfătării noastre. În temnița cerească, prietenia își așteaptă procesul, aerul salvării pe care-l vom respira, urcând munții altor nașteri, mai strălucitoare și mai singuratice.
Ard în gura mea lumânările consolării, nisipul batjocurii ascute cuțitul după bunul său plac..
Gura mea asfințește de spaimă..
Odrasla de bani gata poartă pe umeri un șarpe pierde-vară, capabil de a înghiți o masă de douăsprezece persoane cu necazurile și bucuriile lor.
Te zbați în zadar! , plânsul nu se măsoară în lumină, noii veniți și-au dat ultima suflare înainte de căderea gândului grăitor de libertate.
Decorații se îngrămădesc pe trupul gol al inimii, protejând-o.
Un nod în gâtlejul pământului..
Omul și câinele, în umbra aceluiași laț, trag cu ochiul unul la altul, în așteptarea stăpânului.
Te zbați în zadar! o ciudățenie îngrașă burțile acestor zile ce se ascund după deget.
2.
Bufon al târfelor,
mereu în stare de veghe, mereu în linia întâi, pe arborele tău genealogic omizile își fac de cap.
Urmașii sacrificatului îmbracă bunăvoința și gluma, în cinstea înălțimilor ce se curbează deasupra noastră, în amintirea relicvelor care ne acoperă pielea și ni se potrivesc pătimaș, în numele căpățânilor noastre de mii de ani pline de prejudecăți și de interese personale, și de toate peisajele istoriei cu șolduri late de atâta poezie și muzică, și de războaie menite să ne aducă măreția și calmul, de dragul șobolanilor cu oasele frânte în încăierări municipale.
Ah! voi sugeți mierea posterității, haimanelor de tot felul, trageți după voi mirodeniile și otrava veacului, vlaga voastră fumegă în valurile deșertăciunii (ca un monstru, un joc de-a lungul lumii).
Un nod în gâtlejul pământului..
M-am săturat să tot hrănesc triumful și circul din bârlogul înaltei societăți, să tot împing lacrima acestei lumi spre vârful nesfârșitului munte de durere..
Barcagiul ne face cu mâna, nouă celor de la țărmul vieții, nouă celor care ne jucăm de-a viața (pod de fum peste dreptatea cu mâna întinsă).
Trec serafimi prin imperiu fluierând adormirea; ruga de plumb ține pasul cu noi, ochiul orb, de pază obârșiei noastre, clipește a pagubă.
Ah! voi sugeți mierea posterității, haimanelor de tot felul..
Traversăm tot ce se poate traversa!..
3.
Vânzător de oracole,
haina magicianului îți este aproape.. Visătorul întreabă de frăgezimea trandafirului, descoperit la începutul zeflemitoarei nopți, și de crucea sa..
Crucea trandafirului..
Stavila brizei. Călătorul melancolic, cu nume nedezvăluit niciodată, adiind peste reclădirea lumii. Întortocheate cărări ne amestecă liniștea între două ape (acolo se bălăcesc amintirile mele de care tu n-ai auzit încă).
Biciul dumnezeiesc șfichiuindu-ne lava sângelui și cărămizile albastre ale cerului..
Totul e drum veșnic rămas în spatele nostru, avertizând viitorimea:
„Să nu întreceți măsura!.. fiecare al șaptelea om va mima nemurirea.”
Cine-i șterge vieții din ochi lacrima morții, spunându-i: „Vino cu mine, stăpână pasăre mai veche decât misterul și decât puterea, vom merge împreună până la celălalt capăt al libertății”?
Un nod în gâtlejul pământului..
Traversăm tot ce se poate traversa!..
Ah! voi sugeți mierea posterității, haimanelor de tot felul..
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de moarte, societate și trecerea timpului, folosind un limbaj poetic și metaforic. Versurile sugerează o critică a superficialității și a decăderii morale, dar și o căutare a libertății și a sensului în viață.