O să mor brusc, nu peste mult și frumos,
lăsând în urmă uimire surdă, indiferentă,
vântul complice m-o prohodi voios
într-o glumeață, transparentă reverendă.
Și, amuzată, iarna va râde ningând
peste mormântul meu suplu și dac,
voi asculta-o și, îngânând-o în gând,
o să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac.
Din când în când de-a frumusețea o să mă joc,
și, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,
țărâna neagră o să mi-o trag peste ochi
cochet, ca borul unei străvechi pălării.
Dar când nemurirea mă va chema grijuliu,
ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot,
voi fi de mult plictisită, va fi mult prea târziu
și pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot.
Sensul versurilor
Piesa explorează moartea cu un ton ironic și detașat. Vorbitorul anticipează moartea bruscă, dar și o formă de existență post-mortem plină de plictiseală, refuzând chiar și nemurirea.