Cât de străin mi-e numele meu,
Nu-i nicio ființă pe care s-o cheme astfel,
Nu înțeleg cum și-a permis să m-aleagă,
Cum m-am închis, de bună voie, în el.
Poveste stângace o să plec, o să trec
Și-o să rămână uzurpator în locul meu
Acest cuvânt lipsit pentru mine de sens
Al cărui înțeles, pentru ceilalți, sunt eu.
Cântec mereu fragmentat și reluat mai scrâșnit
Cărora alții-i găsesc melodie și-i bat darabana,
Cântec pe care-l aștept și de care mă mir
Ca de o rimă, prea feminină, în ana.
Viața întreagă pentru o viață de-apoi
Neînțeleasă și istovitoare de-acum,
Destin strivitor și zadarnic, lăsându-mi doar dreptul
Orgolios să mi-l asum.
Dar printre semințe și ierburi, printre viermi și albine
Nu se poate să nu am eu însămi un nume
Pe care nu pot să-l discern din vacarmul
Prăvălit peste mine anume.
Totul se-nvârte, și curge, și cântă
Triumfătoare legi de care-s inapt
Și împotriva cărora nu pot decât să adorm
Ca să visez cum mă cheamă de fapt.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de alienare față de propria identitate, simbolizată de nume. Vorbitorul se simte deconectat de sensul pe care ceilalți îl atribuie numelui său și aspiră să descopere un nume autentic, ascuns sub zgomotul vieții.