O fugă neoprită decât rar
Între două aniversări,
Cât să-ți tragi răsuflarea
Ca să poți fugi din nou,
O fugă în somn, în tăcere,
În cărți, în alcool,
N-are importanță unde,
În ură, în dragoste,
Tot ce contează este să fie
Cât mai completă;
O fugă în tine însuți cât mai adânc,
De afară, din calendar,
Să nu se mai vadă
Decât cel mult o spinare acoperită de mușchi
Sau, când bate vântul,
Două palme mișcându-se,
Lovindu-se fără convingere între ele;
O fugă fără oprire,
Mereu înlăuntru,
Mereu mai adânc, mai fetid,
Și totul știut de milenii,
Frumoasele milenii de altădată
Când fugeam în păduri
Acum, numai în propriile noastre măruntaie.
Sensul versurilor
Piesa descrie o fugă constantă de realitate și de sine, o retragere adâncă în interior. Această fugă este văzută ca o necesitate, dar și ca o limitare, o închidere în propriile măruntaie, departe de frumusețea lumii exterioare.