Contratimp.
Mă uit în trecut și nu înțeleg
Urmele pașilor mei.
Privesc înghețata zăpadă
Prin care picioarele mele desculțe,
Îmi amintesc, s-au rănit,
Dar urmele lor închipuie semne
În alfabetul unei limbi dispărute.
Ieri ce voiam să spun
Și mâine cum voi mai citi
Durerea mersului de-acum,
Când clipele obeze
Par ani și anii epoci
Nehotărâte și fără sfârșit?
Nici un răspuns nu se naște
Decât când nimeni nu mai are
Nevoie de el
Și întrebarea care-l aștepta
A murit.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și asupra modului în care durerea și experiențele trecutului ne modelează. Vorbitorul se uită înapoi, încercând să înțeleagă sensul pașilor săi și impactul emoțional al acestora, dar găsește răspunsuri abia când întrebările nu mai contează.