Ca și cum însăși lumina
Ar fi doar o plantă ce crește
Și stelele ar avea rădăcini
Raze subțiri care sug,
Simt cum din mine își trag
Inexplicabila hrană
Toți aștrii, urmând bisturiul
Ca stolul de corbi după plug.
Mi-e frică de-atâta lumină,
De prea multe flori îmi e frig,
Mi-e somn de iubirea deplină
Și nu știu pe cine să strig
Să stingă în mine
Cereasca grădină,
Să spargă din calea oceanului negru
Extaticul dig.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de frică și copleșire în fața frumuseții și a luminii. Vorbitorul își dorește să stingă această lumină interioară, simțind o oboseală față de iubirea deplină și o atracție către întuneric.