Alexandru Vlahuţă – Slăvit E Versul

În vers e mântuirea când n-ai nimic de spus.
Se deapănă pe rânduri, ca firul de pe fus,
Din volbura de vorbe se deapănă ușor
Un cântec ce sporește, mai larg, tot mai sonor,
E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,
Și nu-i nicio nevoie ca lumea s-o-nțeleagă.
În vers e mântuirea când n-ai nimic de spus.
Pe trepte de dactile vin vorbe mari de sus,
Iar critica solemnă, ce-n gol vede-adâncime,
Ca un copil adoarme în leagănul de rime.
Slăvit e versul cântec, miraj, întraripare
E-n Nemurire-o carte de liberă intrare.
Tu ia doar la crestarea silabelor aminte,
Să nu prea bată-n struna știutelor cuvinte,
Ci-n răsuciri de fraze, cu vorbe de la tine,
Fă sunetele goale să ni se pară pline,
Cum, iscusit dispuse, oglinzile ne mint,
Dintr-o-ncăpere-ngustă făcând un labirint.
Nici șir, nici sens… Acestea ne-ar dezvălui secretul,
Am ști ce spui, ce cugeți. Și, pentru noi, poetul
Cu cât mai nențeles e, cu-atât e mai profund.
Ce mici devin chiar zeii când nu se mai ascund!
Din patru-n patru versuri, și plan, și ritmu-ți schimbă,
Ca tot ce scrii să pară că-i scris în altă limbă.
La titlu să iei seama: sonor, bombastic, vag,
Și cu ceva macabru, să ne-nfiori din prag.
Căci titlul e alarma. Ca-n trâmbiță să-l suni:
O inimă în flăcări, La casa de nebuni,
În criptă, Flori de sânge… Și nu-i zor nicidecum
Ca titlul cu povestea să aib-același drum.
Amăgitor de gânduri, un motto mistic pune,
Să-și tremure lumina un far peste-o genune.
Sub el psalmodic versul silabele să-și joace,
În fierbere de glasuri, ca apa la răstoace.
Iar toată poezia cui sens ar vrea să-i cate
Mai limpede să-i pară citită de-a-ndarate.
De-o scrii să fie pleavă în spulberarea vremii,
Sau strigăt nou în plenul cinstitei Academii,
Oricum ți-ai prinde gândul, pe zor sau pe-ndelete,
Și-n orice danț retoric, tu nu uita, poete,
Că vorba-i ca și omul în lume sau în artă
Cu atât mai jucăușă, cu cât e mai deșartă.