Stă Poezia-n sfânta ei cetate,
Pe-un vârf de munte, stelelor vecină.
Porneau de-acolo cântece curate,
Un pic de cer, un tremur de lumină,
Pe sufletul întunecat de ură
Al bietei noastre lumi, de patimi plină.
Și cântecul zbura din gură-n gură,
Și omul se simțea mai bine cântându-l.
Deodată toți să murmure-ncepură:
„De ce nu se coboară și ea-n rândul
Mulțimii ce de veacuri o ascultă?
Prea șade-n slăvi, prea sus ne cheamă gândul.”
Răcni un critic: „Asta-i o insultă!”
Și-atunci Prostia zise Răutății:
„Tu arme ai, eu am oștire multă,
Ș-acea prieten-a singurătății
Va trebui să ni se-nchine nouă!”
Cu urlete, la porțile cetății
S-au năpustit puterile-amândouă.
Tac vechile cântări înfricoșate, –
Mulțimea cere-o poezie nouă.
Tu dormi, senino, -n veșnică-ți cetate!
Sensul versurilor
Piesa descrie asaltul vulgarității și al răutății asupra poeziei și a valorilor înalte. Oamenii preferă lucruri noi, chiar dacă sunt lipsite de valoare, în detrimentul artei consacrate.