Oglinzi! Adânci firide fără fund,
În voi statui de stafii se ascund!
Pe apa voastră cu fiori de stâncă
Un zbor de vechi priviri plutește încă
Și-alunecând din gol, în voi coboară
Năluca vremii de odinioară.
Pe drumuri care vin din nicăieri,
Din toamna primăverilor de ieri,
O, veșted vis, te-ntoarce mai curând
Doboară-n mine viața, simț și gând,
Și potolește-mi sufletul flămând.
Prin lumi de nouri vom călători!
Văzduh mai nou din noi va înflori.
La căpătâiul cerului o stea înmugurită pentru noi va sta,
Din raze limpezi să ne facă drum în lumea unde negurile iernii
Clădesc albastre mănăstiri de scrum în care luna toacă de vecernii.
C-un crin la cârmă, altul la catarg,
O luntre albă să ne ducă-n larg.
În haina lor de gheață cristalină
Să salte-n aer albe baiadere.
Și cerul să ne fie-o cupă plină
Cu picături albastre de tăcere.
Deasupra noastră vântul își coboară
Din zări în zări aripa lui tăcută,
Și-atunci nemărginirea se-nfioară
Ca o enormă harpă nevăzută.
Și-acum — oglinzi adânci! mari ochi pustii,
De sub pleoapa serilor târzii,
Străpungeți cu privire de cristal
Pe totdeauna visul meu astral!
Străvechiul vis, cărunt și obosit.
La țărmul vostru n-a mai poposit.
Și-n voi, adânci firide fără fund,
Pe veci statui de stafii se ascund.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema visului și a reflecției într-o lume a amintirilor și a trecutului. Vorbitorul caută evadarea într-un vis astral, dar realizează că acesta este inaccesibil, pierdut în oglinzile adânci ale timpului.