(Cântec al slavului de sud)
Spre locuri unde nu se află societăți organizate,
pustii, întinse, fără urme de plug, de-orașe sau de sate,
Nemărginiri ce-n timpul verii sunt oceane de verdeți,
Cu flori albastre, cu flori roșii, în raza clarei dimineți,
Cu aerul umplut de-arome sălbatice și mușcătoare,
Ce răzvrătind musculatura o reîncarcă cu vigoare,
Uitând ce sunt și unde m-aflu, îmi duc al cugetului cort,
Și renăscând la viață nouă, naufragiat ajuns la port,
Sunt principe stăpân pe stepă cât pot cuprinde cu vederea
Îmi crește păru-n stufuri negre și-n ochi îmi fulgeră plăcerea,
Sunt june, sunt puternic, liber, — încalec repede-armăsar,
Apar ici-colo ca nălucă și dincolo din nou răsar
Jiletca mea e de mătase cu fir de aur ce apretată,
Cămașă am cu mâneci roșii, și cizma mea e-mpintenată
De-un fel de bold ce poartă-n vârfu-i o boabă chiar de diamant
Am pantaloni ce cad în cute și am mustață de pământ,
O Varinka cu ochi albaștri ca stelele sub fruntea serii
Pe granița pustietății m-așteaptă-n vântul primăverii
Și împletindu-și a ei coadă cu fir de-argint și cu panglici,
Îmi zice: „Suflete, aleargă, de-un veac de când te-aștept aici! “
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de libertate și renaștere în mijlocul naturii sălbatice a stepei. Protagonistul se simte eliberat de constrângerile societății și găsește împlinire și dragoste în acest cadru natural vast și neîmblânzit.