Era o zi senină ca fruntea de fecioară
Ce e neturburată de-ai patimilor nori,
O zi în care șoapte de îngeri se coboară
Și vin pe-o adiere să cânte printre flori.
Subțiri ca o dantelă urcau mereu din apă
Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
Și prins de-o rece stâncă pe care vântu-o săpa,
Gemea mușcat de vânturi un stuf de liliac.
Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,
Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
Nainte de-a-și da rodul mureau învinețite
Când ea veni să seadă sub stuful oropsit.
Atunci acele ramuri deodată înfloriră
S-o ploaie azurie vărsară peste noi
O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră
Uscat e liliacul și nu mai suntem doi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o zi senină și un stuf de liliac chinuit de vânturi. Apariția unei persoane aduce o scurtă înflorire, dar finalul este marcat de pierdere și regret, liliacul uscându-se odată cu dispariția iubirii.