Când se naște într-o țară mică, — cine-i poet,
Dacă simte-a lui făptură că e roasă de-un regret,
E desigur de regretul c-a născut. — El cântă, scrie,
Și abia în câte-un suflet, află câte-o simpatie.
Încolo, cine-l citește, sau de pizmă e cuprins,
Sau cu inima închisă și-n citire nedeprins
Cartea i-o silabisește.
Dar de ce de insomnie doborât, — poetul cântă,
S-având toate împotriva inima și-o mai frământă
Să mai lase pe har ție ca să treacă-al său condei,
Ce fixează note de-aur pe al foilor temei
Pentru ce mai împletește cu argint și cu mătase
Stofele predestinate urme multe să nu lase.
Visul ce ne tot șoptește?
Liliacul alb și roșu harpă să o încoroneze,
Al său cântec, ca sideful strălucește, — și vibrează
Mai curat decât un sunet de cristal. — Armonios.
Că un țipăt de vioara sub arcușul mlădios,
Smulge lacrimi. — Blând și dulce se înalță; — câteodată,
De se-ncarcă cu mânie vânătă și n-înfrânată
Este pentru vinovați.
Iată cântecul. — Poetul pentru ce-l vibrează însă?
Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea planșă?
Tot ce știu e că natură strălucindu-i în priviri
Ceru-n sufletu-i coboară cu supreme-ademeniri,
Îngeri dulci pe buze-i cântă — Dacă vreți să știți misterul
Pentru ce și pentru cine? Întrebați natură, — cerul,
Sau pe îngeri întrebați.
Sensul versurilor
Piesa explorează rolul poetului într-o lume adesea indiferentă sau ostilă. Poetul, chinuit de insomnie și regret, își găsește refugiul în creație, transpunând frumusețea naturii și misterele existenței în versuri. Cântecul devine astfel o expresie a durerii și a frumuseții, un ecou al întrebărilor fundamentale despre viață și artă.